Mic tratat despre proasta guvernare (I)

Din perspectiva istoriei, crizele sunt utile, întrucât dezvăluie cauzele profunde ale eşecurilor, care în vremuri normale sunt privite cu îngăduinţă. O criză sanitară de proporţii sau un eşec militar major nu mai pot fi privite ca simple accidente de parcurs, ci ca expresie a unor cauze adânci, ignorate de către elitele vicioase. O stare inevitabilă de nevroză socială şi politică poate conduce la cronicizarea conflictelor.

Am văzut însă şi societăţi mult mai bine echipate decât România, care au avut ezitări în gestionarea pandemiei şi au fost surprinse de manifestările violente ale unor categorii sociale ori etnice ale populaţiei. Toate aceste manifestări sunt preferabile tăcerii obţinută prin teroare şi manipulare de către regimurile autoritare. Societăţile incluzive îşi reglează crizele prin recursul la analiza cauzelor şi identificarea soluţiilor naturale, invers decât în cele extractive care eludează cauzele reale şi impun soluţii autoritare. Comparaţia dintre experienţa Marii Britanii şi a Kazahstanului în pandemie dezvăluie, cu exactitate aproape matematică, diferenţele flagrante dintre cele două tipuri de societăţi. În vreme ce în prima ţară, în ciuda unor ezitări de parcurs, între guvernanţi şi guvernaţi s-a instituit o soluţie rezonabilă, cercurile vicioase ale puterii din cea de-a doua ţară au recurs la „ajutorul frăţesc” al Rusiei, care s-a finalizat printr-o baie de sânge.

Unde este România în acest context? Ca de obicei, între lumi, mai exact între modelul occidental incluziv şi cel oriental extractiv. Deşi a asumat cu douăzeci de ani în urmă un pachet de reforme instituţionale menit să ne apropie de Occidentul spre care elitele năzuiau doar cu jumătate de gură, România continuă să rămână un stat profund nereformat. În vremea pandemiei, unele voci din sfera puterii au fost obligate de evidenţa eşecului să recunoască doar declamativ proporţiile devastatoare ale crizei. Aceşti falşi fiori ai conştiinţei critice nu au provocat nicio schimbare semnificativă în abordarea crizei. România continuă să rămână în coada plutonului european, la toate capitolele şi la toţi indicatorii. România se comportă ca o ţară întârziată, prin caracterul exotic al manifestărilor publice, prin incapacitatea de a opera schimbări de fond şi a găsi soluţii raţionale. În atare condiţii, pandemia este masiv politizată. Acest tip de conduită publică duce de regulă la soluţii autocratice. Dar cum azi, în contextul Uniunii Europene, această cale este practic exclusă, din cauza constrângeriilor externe, nu a lipsei de apetit intern, pseudo-elitele politice româneşti au identificat soluţia „salvării” în tertipuri politicianiste, necum în developarea cauzelor şi căutarea soluţiilor. Cu alte cuvinte, ne facem că schimbăm de ochii lumii, dar nu modificăm nimic. Caragiale este etern.

Copleşite de proporţiile crizei şi incapabile să propună soluţii, aceste pseudo-elite au recurs la o mică lovitură de stat, camuflată abil sub pretextul binelui public. Atunci când era mai urgent decât oricând să se reformeze şi să propună reforme, aceste pseudo-elite au recurs la o soluţie reacţionară: blocarea reformelor şi convocarea alianţei dintre stâlpii anti-reformatori ai politicii noastre – PSD şi PNL. Totul la pachet cu eliminarea USR, adică singurul partid cu un program şi o agendă reformatoare. Pentru o bună perioadă de timp, a cărei durată va depinde de reacţia societăţii civile, în România, reformele reale sunt blocate. Alternativa este mimarea lor şi instituţionalizarea stării de criză perpetuă. Adică modelul bizantin al boicotării istoriei. De aici şi până la reactualizarea adagiului Ex Oriente Lux nu rămâne decât un pas.

Vin alte crize peste Europa. Zăngănitul armelor se aude ameninţător dinspre Răsărit, iar o nouă derivă istorică este oricând posibilă. Unii cred chiar că este iminentă. În ce poziţie se află România? Aproape la fel ca la 1907, la 1916 sau 1940, adică anii urâţi şi cruzi ai derivei noastre.

Crizele trezesc la realitate şi la adevăr societăţile incluzive. În România însă, crizele sunt rezolvate prin eludarea analizei cauzale şi identificarea soluţiilor raţionale. Ca în anul trecut. În loc să ne trezească, pandemia ne-a amorţit simţul civic, cel critic şi cel pragmatic. Nu evoluăm, ci mimăm. S-a mai văzut în istorie: soluţia eleată a civilizaţiei, adică, în fond, stagnarea.

Mihai Dorin este istoric şi publicist