Mic tratat despre proasta guvernare (II)

Acest transfer conceptual îşi are originea într-o confuzie, uneori premeditată între istorie şi destin. Nu de puţine ori, cele două idei sunt îngemănate în conceptul de destin istoric. Confuzia vine şi din precaritatea culturii noastre filosofico-istorice. În final, acest mixtum compositum între categoria pozitivă de istorie şi mistica destinului nu face decât să evacueze explicaţia, în beneficiul justificării. Vedem adesea cohorte de specialişti improvizaţi, care ne oferă „explicaţii” pretins suverane, de tipul: toate relele ne vin din istorie (trădări, abandonuri etc.); din geografie (spaţiu al tranzacţiilor oneroase, al intereselor imperiale ori al conflictelor perpetue); din cultură (balcanismul, orientalismul); din realitatea religioasă (ortodoxia arhaică, ritualismul). Alte versiuni, aşa-zis mai speciale, încearcă să identifice sursa răului în păcatul atracţiei noastre maladive faţă de străini, în detrimentul încrederii în excepţionalismul nostru etnic, spiritual, cultural etc. Acum cu trădarea lui Iohannis, această ultimă versiune pare confirmată plenar, spre încununarea cu lauri a „patrioţilor de profesie”.

În lunga şi adesea sterila noastră dezbatere despre urgenţele modernizării, batem pasul pe loc, lansăm „adevăruri” de mult expirate, încercăm să punem în acord categorii opozabile, precum cea dintre istorie şi destin, dar cel mai frecvent ne „salvăm” specificul/ identitatea/ unicitatea în faţa agresiunii nivelatoare/ uniformizatoare a Europei. Care Europă, desigur, ca orice este străin, nu poate avea decât intenţii ascunse cu privire la ţara şi poporul vitregite. Pe cale de consecinţă, atunci când identificăm şi unele cauza interne, ne războim cu personajele, cu mărimile zilei şi nu cu sistemul care i-a generat. Iar aceasta se întâmplă din cauza delăsării, a complicităţii ori a lenei civice şi intelectuale. A se vedea în această ultimă materie, imorala tăcere a intelectualilor faţă de proporţiile devastatoare ale fraudei intelectuale, pe care o tratăm la capitolul fapt divers.

Modernizare? Reformele, mereu urgente şi mereu amânate sine die, expediate ori mimate în stil balcanic! Au curs tone inutile de cerneală într-un dialog al surzilor, în care instituţiile academice au produs soluţii de sertar, în vreme ce partidele le-au ignorat cu superioritate, întrucât ştiu ei mai bine ce şi cum. Nimic nu s-a legat în plan conceptual şi aidoma în cel politic. În final s-a impus versiunea „patriotic” autocentrată, cum că ştim noi mai bine decât Europa, în faţa căreia ne căciuleam cu vreo 20 de ani în urmă să nu ne lase de izbelişte la periferie, în precaritatea no man’s land-ului, în care bântuie nestingherita fantasmă a Rusiei. Aşa au crescut politicieni de tipul Iohannis, care tocmai ce ne-a impresionat cu o pagină de idei pedagogice generale, pompos şi pueril intitulată „România educată”. Şi ca să nu rămână stingher, mai ieri o altă mărime de mucava – Emil Constantinescu – se întrona lider regional, salvator mesianic al democraţiei şi închizător al seriei istoriei comuniste. Mai alaltăieri un alt lider „epocal” şi foarte autohton – Ion Iliescu – ne propunea „soluţia democraţiei originale” ca instrument al temporizării europenizării pripite. În acest timp, vocile raţionale şi luminat patriotice erau fie ignorate, fie supuse oprobriului public. Câţi îşi mai amintesc de Ion Raţiu şi Corneliu Coposu? Poate doar aşa, la vreo ceremonie, la care subiecţii parazitează istoria şi… se lustruiesc pe ei.

Aproape toate începuturile de dezbatere serioasă au fost viciate de politicianism şi de lipsa curajului moral şi intelectual. E clar ca lumina zilei că reformele autentice presupun nu doar rigoare conceptuală, dar şi curajul de a plăti un preţ pentru reuşită; nu doar perseverenţă ori tărie de caracter, dar şi vizionarism fundamentat pe cunoaştere.

Dezbaterea despre modernizare s-a împotmolit în iţele precarităţii conceptuale, a imoralităţii politicianiste şi a confuziilor de tot felul. E de reflectat dacă faimoasa teorie a modernizării, formulată de Seymour Martin Lipset, viciată de un optimism istoric neconfirmat, mai merită creditată. Aşa cum s-a observat, ideea că toate societăţile se modernizează pe măsură ce cresc este masiv contrazisă de istoria mai veche sau mai nouă.

Avem în România guvernări proaste, uneori catastrofale, în mod sistemic şi nu accidental, nu din cauze ce ţin de misticul destin, din motive culturale, geografice, geopolitice, educaţionale ori morale. Cu excepţia inoperantei teorii a destinului, în economia eşecului românesc există câte ceva din toate acestea, dar ele nu ne oferă nici explicaţii coerente, nici temei pentru soluţii autentice. România ar putea rata obiectivele majore, chiar şi în cadrul mecanismului sofisticat european, nu pentru că ar fi săracă ori victimă a unor presupune conjuraţii străine, ci întrucât este prost guvernată de către elite prădalnice, structurate în devălmăşie şi eliptice de viziune. Acestea sunt cercurile vicioase ale puterii, care pot, în cazul societăţilor întârziate, să le sufoce pe cele virtuoase. A se vedea lunga listă a ratărilor noastre recente.

Mihai Dorin este istoric şi publicist