Minciună, adevăr, ficţiune

În 1964, jurnalista vest-germană Elsa Furtwängler primea, în chip aproape miraculos, o viză de intrare în Albania comunistă. Condusă de Enver Hodja, unul dintre cei mai siniştri dictatori marxişti, ţara era, după ce se consumase ruptura de Moscova, complet izolată. Reportajul Elsei Furtwängler pune în evidenţă aspecte pe care şi noi, românii, le-am cunoscut, deşi nu chiar la aceleaşi dimensiuni halucinante: în cel mai de lux hotel din Tirana nimic nu funcţionează, nici lifturile, nici apa caldă, ferestrele nu se închid, în intersecţii agenţii dirijează o circulaţie care nu există (rar trece câte un autobuz sau o bicicletă), magazinele sunt goale, nu sunt produse alimentare, nu sunt pantofi, nu sunt ciorapi, nu sunt frigidere etc., etc., oricum puterea de cumpărare a omului de rând este la un nivel deplorabil, poliţia secretă este omniprezentă, fireşte că jurnalista e urmărită permanent de cel puţin doi „sigurimi” (securiştii albanezi) ş.a.m.d. Discursul oficial prezintă însă marile succese ale socialismului, vorbeşte de o industrie puternică, de o agricultură performantă, graţie colectivizării (în realitate pământul cultivabil reprezenta un procent de doar 11%). Şi Albania a fost (în mai mică măsură, e adevărat), alături de URSS, de China, de Cuba, unul dintre statele care au întruchipat, în imaginarul multor occidentali, mirajul socialismului biruitor. Un reportaj precum cel al Elsei Furtwängler trebuia, în mod normal, să năruiască iluziile unor creduli. Interesant e că, mult după aceea, în 1977, doi (pe atunci) tineri scriitori francezi, Patrick Rambaud şi Michel-Antoine Burnier, publicau o extraordinară parodie după Simone de Beauvoir, tema fiind o călătorie întreprinsă de Simone şi de Sartre în Republica Populară Avania (trimiterea la Albania e transparentă); textul celor doi e de un haz nebun, vizând – evident – orbirea multor intelectuali occidentali şi refuzul lor de a accepta adevărul despre socialismul real. Parodia a găsit din fericire, povesteşte Burnier, şi un public receptiv, cât se poate de competent: tradusă în poloneză, ea a circulat (clandestin) în Polonia la începutul anilor ’80, râsul fiind aici o răzbunare simbolică, după ce puterea comunistă interzisese sindicatul Solidaritatea şi îi întemniţase pe liderii lui. Şi încă un amănunt: tiranul sângeros Enver Hodja făcuse studii în Franţa, se aflase în intimitatea unei figuri marcante a comunismului francez interbelic, Paul Vaillant-Couturier, a cărui soţie, Marie-Claude Vaillant-Couturier, şi ea militantă de frunte, avea să facă, în 1951, această siderantă declaraţie: „Consider că sistemul penitenciar sovietic este indiscutabil cel mai uman şi mai de dorit din întreaga lume”.

O afirmaţie precum aceea a doamnei Vaillant-Couturier (al cărei nume a fost dat la o sumedenie de străzi şi pieţe din Franţa) se explică nu doar prin fanatismul ideologic, ci şi prin înclinaţia noastră, ce poate lua la unii dimensiuni patologice, de a modela realitatea aşa cum ne convine. Este tema unei cărţi despre care voi spune câteva cuvinte puţin mai încolo. Autorul e un eseist paradoxal şi inteligent, Pierre Bayard. Am comentat, la vremea lor, două dintre cărţile sale: Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit? (2007) şi Cum să vorbim despre locurile pe care nu le-am vizitat? (2012). Mă aflu acum în situaţia, deloc confortabilă, de a prezenta proaspăt apăruta lui carte pe care – încă – nu am citit-o, intitulată Cum să vorbim despre lucruri care nu s-au întâmplat? (Minuit, 2020; voi reveni, promit, asupra cărţii de îndată ce voi intra în posesia ei). În fapt, mă voi referi la interviul pe care autorul l-a acordat săptămâna aceasta săptămânalului Le Point. Fiinţa umană, spune Bayard, are nevoie să se povestească pe sine, dar şi să povestească lumea. Ne luăm libertăţi faţă de realitate din nevoia irepresibilă de a găsi sensuri. Eseistul are obiecţii în ce priveşte pertinenţa conceptelor de post-adevăr şi fake-news. Dacă acceptăm că trăim în post-adevăr ar însemna că epocile anterioare ar fi epoci ale adevărului, ceea ce e complet fals (e suficient să ne gândim la propaganda care a însoţit cele două totalitarisme ale secolului XX, nazismul şi comunismul). Fake-news? Termenul desemnează un ghiveci în care intră zvonurile, legendele urbane, teoriile conspiraţioniste, minciunile politice, farsele de prost gust etc. Nici aici, nimic nou sub soare. Singura diferenţă – internetul ca mijloc de difuzare rapidă a informaţiilor, care pot fi adesea false, dar tot internetul e un mijloc extraordinar de verificare a lor (nu degeaba China comunistă controlează internetul).

Conspiraţionismul? Mai degrabă, crede Bayard, o structură psihică decât un fapt istoric. În faţa unei realităţi greu de „citit” sau greu de acceptat prin violenţa ei, conspiraţionismul face oamenilor un cadou uriaş: le oferă o explicaţie simplă. Ce poate fi mai la îndemnă şi mai eficient dacă nu să dai vina pe Soros, să atribui planuri diabolice lui Bill Gates, să susţii că actuala pandemie a fost provocată deliberat, cu scopul de a elimina jumătate din omenire şi de a oferi puterea absolută unei elite care va conduce lumea? Conspiraţionismul ne serveşte, „pe tavă”, ţapii ispăşitori mizând, totodată, pe înclinaţia noastră naturală către mister. Bayard aminteşte cazul cărţii Despre China (1971) a Mariei Antoanetta Macciocchi, carte în cel mai înalt grad ilustrativă pentru delirul maoist care făcea ravagii în Franţa acelor ani. Şi Macciocchi, şi alţii ca ea credeau într-o ficţiune, mod de a arăta că nu şi-au pierdut total iluziile după descoperirea comunismului real din URSS. Socotind că aceşti intelectuali îşi dădeau totuşi seama că participă la punerea în scenă a unei ficţiuni, Bayard numeşte acest regim al gândiri credinţă intermediară, care face să coexiste o convingere şi contrariul ei. Formula e seducătoare, dar mă întreb dacă are într-adevăr acoperire şi dacă nu cumva „duplicitate” e termenul mai nimerit. În sfârşit, eseistul subliniază că, exceptând primele luni din viaţa noastră, întâlnirea cu realitatea reprezintă de regulă o suită de încercări neplăcute. Cum să nu preferi, în aceste condiţii, să substitui realităţii o altă „realitate” ce îţi pare mai convenabilă? Dar libertatea de a inventa este apanajul literaturii, al artei în general. Altfel, a fabula – în politică, în istorie, în viaţa cotidiană – înseamnă minciună şi manipulare.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor