Morţi buni şi morţi răi

Lumea a plină de contradicţii şi, vorba poetului, „ca lumea suntem noi”. Totuşi unele sunt pur şi simplu bătătoare la ochi, absurde la infinit. Avem contradicţia în sânge, în gândire, credem în negru şi în alb în acelaşi timp, dar fără să ne dăm seama. Arătăm cu degetul la alţii şi habar nu avem că suntem la fel ca ei. Nimeni nu poate fi obiectiv niciodată.

Mă uit la dezastrul petrecut în Turcia şi Siria de la cutremurele acelea şi ceva îmi dă cu rest. Lumea e îngrozită că au pierit sub dărâmături aproape 30 000 de oameni. E terifiant, adevărat, dar nimeni nu face comparaţia elementară cu victimele războiului din Ucraina care a provocat până acum peste 200 000 de victime din ambele tabere şi cu care nu aveam nicio problemă, alea sunt ok, sunt necesare. Şi aceia sunt oameni, toţi sunt, nu-i aşa? Nu ştiu dacă se poate spune că unii meritau mai mult decât alţii să moară. Şi nici nu trebuie să fii sub dărâmături ca să ai „dreptul” la compasiune din partea celorlalţi când mori. Iar războiul nu a venit pe neanunţate, nu a fost trimis de cineva de sus ca un fulger, ci a fost orchestrat în cel mai mic amănunt, cu răbdare şi sadism de oameni. Oamenii au organizat un cutremur mult mai devastator decât cel natural şi nimeni nu zice nimic, toată lumea continuă să se înarmeze, să ducă absurdul mai departe.

Am ajuns să ne uităm cu o totală nonşalanţă la clipuri video filmate din timpul luptelor cu soldaţi care se omoară între ei. Se aud strigăte de bucurie în momentul în care o rachetă loveşte un tanc sau o altă armă, când un avion se prăbuşeşte în flăcări, când o clădire este aruncată în aer. Bucurie? Dar acolo sunt oameni! Tancurile şi obuzierele nu mor, ci oamenii din ele o fac. Toate sunt omoruri cu premeditare, iar asta e motiv de exuberanţă, de exaltare? Jocurile pe calculator ne-au ars creierul complet, nu mai putem face distincţie între un obiect şi cei din spatele obiectului respectiv. Inteligenţa artificială cu răceala ei de gheaţă e aici, în noi. Ciudată fiinţă mai e omul.

Sunt numeroase poze cu oameni vii sau morţi sau răniţi prinşi sub dărâmăturile din Turcia sau Siria şi ne impresionează, sunt crude, dureroase. Dar ce se întâmplă cu soldaţii care mor zilnic pe front? Chiar în acest moment moare cel puţin un om acolo. De ce nu ne este la fel de milă şi de ei? Nu sunt doar nişte uniforme, nişte numere, nişte piese pe o tablă de şah, sunt fiinţe vii, exact ca noi, exact ca aceia de sub dărâmături. Şi totuşi nu simţim la fel. De ce oare? Pentru că ţinem mai mult cu unii decât cu ceilalţi? Pentru că ne-am învăţat să credem că unii chiar merită să moară şi ceilalţi nu? Este absurd.

Interzicem copiilor să vadă filme cu violenţă, scene de sex şi limbaj licenţios, dar le permitem să vadă la liber ştiri cu avioane, tancuri doborâte, ori soldaţi împuşcaţi. Îi învăţăm să nu simtă compasiune pentru duşman, să creadă că unele crime sunt necesare… E pur şi simplu nebunie curată.

Practic, de mai bine de un an, un cutremur continuu de 7 grade are loc în Ucraina şi nimeni nu face nimic să îl oprească, să pună capăt îndârjirii, omuciderilor pentru ţară, pentru pământ, pentru dreptate. Toate astea sunt doar nişte idei din mintea noastră, niciuna nu există de fapt cu adevărat. Şi pentru aceste idei murim cu sutele de mii fără să vărsăm o lacrimă.  

Merită să mori pentru ţară? E mai „normal” să fii ucis în bătălie de un glonte decât să fii strivit de zidurile unei clădiri care se prăbuşeşte peste tine? E o moarte mai bună, mai dreaptă, mai onorabilă? Sunt soldaţii fiinţe umane inferioare de merită să moară precum muştele pentru o entitate inventată numită „ţară”, şi nu merită să moară înecat în mare pentru că „era prea tânăr”? Nu cred. Dacă vreţi să ştiţi, ţările nici nu vor mai exista peste un timp datorită globalizării, tot Pământul va fi o singură ţară, adică exact aşa cum a fost la început, înainte de prima graniţă inventată şi trasată de un trib. Ca să nu mai vorbesc că oamenii nu au niciun drept natural, divin de a deţine pământ, de a-şi revendica anumite bucăţi de teren. Cu ce drept s-a trezit un grup de oameni într-o zi şi a zis: „De azi înainte, pământul ăsta de la pădure la muntele acela e al nostru şi orice străin care va trece pe aici fără permisiunea noastră va fi ucis”? Cu niciun drept, pământul nu poate aparţine nimănui, ăsta e doar un impuls animalic, iar noi zicem peste tot că nu suntem animale, că noi suntem ceva diferit, superiori. La fel cum o haită de câini omoară pe un altul care trece din întâmplare pe tarlaua lor, la fel facem şi noi, exact ca nişte animale.  

E mai puţin sfâşietoare durerea mamei, a copilului sau a soţiei unui soldat mort pe front, ucis de alţi oameni, dintr-o înţelegere prostească, decât a omului mort într-un cutremur? Eu bag mâna în foc că sunt exact la fel, doar că în cazul războiului sentimentul de frustrare al supravieţuitorilor, al celor rămaşi orfani e mult mai mare pentru că ştii că toată moartea putea fi preîntâmpinată, iar acel soldat avea tot dreptul să moară de bătrâneţe, într-un accident de maşină, în cutremur, de supradoză de droguri sau de cancer decât în război. Războiul e cel mai prost motiv de moarte, cel mai neinspirat.

În plină eră a globalizării când graniţele au început să dispară, noi considerăm normal ca sute de mii de oameni să moară pentru un Putin sau un Zelenski. Ce importanţă are la urma urmei dacă o regiune aparţine unei ţări sau alteia? Şi, în acelaşi timp, considerăm strigător la cer că alte zeci de mii de oameni mor într-un cutremur natural. Natural! Nu e deloc strigător la cer, e doar ghinion, iar ghinionul e cel mai natural fenomen posibil.

Cred că dacă cineva ar fi întrebat cum preferă să moară, într-un cutremur sau în război, ar avea serioase probleme de concentrare pentru că nu e nicio diferenţă, ambele duc la acelaşi rezultat.

Iar dreptatea, altă născocire fără sens pentru care nu merită să moară nimeni. E uimitor cât de proşti suntem, cât de uşor ne lăsăm păcăliţi de unii sau de alţii care spun că deţin „sfânta dreptate”. De unde şi până unde un război este sfânt, este drept? E o minciună. Aşază-te la masă ca oamenii, discută, dacă nu ajungi la o înţelegere, joacă şah, cărţi, fotbal, trage cu arcul, aruncă cu suliţa la ţintă, luptă-te în trântă dreaptă şi cine e mai bun să câştige dreptatea, să meargă cu ea acasă şi să o facă borş. Pământul să rămână pe loc şi să fie al tuturor pentru că aşa e corect, asta e dreptatea.

Haideţi să ne trezim la realitate şi să îi bocim la fel de mult, ba poate chiar mai mult pe soldaţii care mor din prostia conducătorilor, a politicienilor, şi nu dintr-o cauză naturală sau din ghinion, un cataclism ce nu putea fi prezis, oprit. Nu e un gând de visător, este realitatea. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist