Moştenirea lui Mandela. Câteva reflecţii

În iulie este iarnă în Africa de Sud: ziua este relativ cald, în vreme ce noaptea e frig. Dar frigul e mai ales în sufletele oamenilor care-şi văd năruite speranţele cu fiecare zi. Dacă la începutul anilor ’90, atunci când au început negocierile privind transferul puterii de la minoritatea albilor la majoritatea negrilor, le-ai fi spus celor din urmă că ţara se va prăbuşi în corupţie şi insecuritate, adică exact condiţiile care prefaţează declinul economic şi scăderea nivelului de trai, ţi-ar fi replicat că eşti captiv ideii de istorie imperialistă ori că eşti rasist. Dar adjectivele sufocă cel mai adesea adevărul. Într-o întâlnire cu studenţii în istorie de la Universitatea din Pretoria am putut să mă conving cât de puternice erau prejudecăţile negrilor cu privire la imperialismul istoriografiei albilor. Marxismul îşi făcea lucrarea, iar astăzi a acaparat metodic minţile celor mulţi, care văd în albi suma tuturor relelor din ţară. Doar că astăzi albii sunt o minoritate aproape neglijabilă în vreme ce negrii deţin puterea de trei decenii. Iar ce au făcut cu ea nu e greu să ne imaginăm. În Africa de Sud, la fel ca în Zimbabwe vecină, fostă Rhodezia, alungarea albilor de la putere nu a adus mai binele. Victoria majorităţii nu garantează un regim mai democratic ori mai prosper. Iar principiul cantitativ al majorităţii nu se converteşte în calitate ori în performanţă managerială. Mai este nevoie de competenţe şi de minima moralia. Iar acestea nu vin din declaraţii de principii, ci din acumulări istorice; şi nici nu pot fi inventate ad-hoc. Haosul namibian, după câteva decenii de independenţă şi dictatură primitivă a lui Robert Mugabe, e rău prevestitor pentru vecinii sud-africani. Istoria dă mărturie că elitele creatoare nu au cum să fie o generaţie spontanee şi nu se pot isca din ideologii optimiste, oricât de populare ar fi acestea. În majoritatea fostelor colonii, noile elite aglutinate ad-hoc nu au confirmat uriaşele speranţe ale populaţiei. Entuziasmul nu ţine loc de competenţe şi nici de adevăr. Şi această sentinţă derivă ferm din istorie. Dar cine să înveţe lecţia ei, când puterea lucrează ca un drog ce anihilează şi bruma de raţionalitate? Nu este răgaz pentru analiza corectă şi dezinhibată a istoriei. Această operaţiune presupune spirit critic, măsură şi reflecţie. În lipsa lor se instituie optimismul debordant, urmat de regulă de haos, corupţie şi deznădejde.

În dialogul cu negrii sud-africani nimeni nu-ţi mai vorbeşte despre speranţă, întrucât oamenii au căzut deja în capcana neputinţei şi fatalismului. „E ţara mea” îmi spune un tânăr sud-african de origine indiană, cultivat şi inteligent. „Aici m-am născut, dar nu-mi mai imaginez viitorul aici. Mi-ar plăcea să trăiesc la Istanbul, pe puntea dintre Europa şi Asia, ca să simt ceva din spiritul celor două lumi. Părinţii mei au luptat împotriva apartheidului, iar eu constat că din idealismul lor nu a mai rămas nimic. Iar fiecare zi este pentru familia mea o aventură. Serviciile medicale sunt la pământ, şcoala aşişderea, iar insecuritatea este o adevărată obsesie.” Îmi deschide poarta înaltă de fier a casei în care avea să locuim, resemnat că nu va putea avea niciodată o asemenea locuinţă. Dar nu asta este îngrijorarea lui, ci viitorul familiei într-o ţară în care preţul vieţii este aproape neglijabil.

Gazda noastră, o doamnă distinsă de origine olandeză, ne pune în gardă asupra regulilor stricte de urmat, dacă nu vrem să riscăm. Se scuză că nu vom avea electricitate mai multe ore pe zi, dar nu formulează critici la adresa diriguitorilor. În ţară s-a instituit regula tăcerii resemnate. Consilierii ruşi deţin doar o experienţă impresionantă în materie, tocmai bună pentru a fi valorificată.

Cine spune că marxismul este în declin, să meargă în Africa pentru a vedea cât de viu este şi cât de eficient lucrează la pervertirea minţilor şi opacizarea gândirii. Ideologia lui Marx cunoaşte o veritabilă renaştere în lumea a treia, dar nu numai. Locuim într-o casă confortabilă şi de bun gust, pe care proprietara o închiriază parţial pentru a supravieţui. E prea în vârstă ca să mai emigreze aşa cum au făcut-o foarte mulţi albi. Dar s-a obişnuit să coabiteze cu frica şi nesiguranţa zilei de mâine. Din această cauză nu reuşim să scoatem prea mult de la ea. Îmi salvează dorinţa de a afla tinerii de culoare. Ei îţi vorbesc despre dorinţa de a emigra din ţara pentru care au luptat părinţii lor. Unii nu ezită să-ţi spună că nu-şi mai pun nicio speranţă în politica liderilor de culoare, orientaţi ideologic spre Rusia şi China. Asta se întâmplăori de câte ori o ţară eşuează. Liderii se pun la adăpostul alianţei cu alte regimuri nedemocratice şi chiar autoritare. Iar ţara se apropie cu paşi repezi de nivelul de viaţă al celorlalte state africane. Şi aceasta întrucât, însumate, toate aceste fapte evocate nu pot să aducă decât haosul.

Regula cercului vicios se confirmă: în locul apartheidului s-a instituit anomia şi corupţia. Iar cei mai lucizi ştiu că din această reuniune nu se poate isca decât un regim autoritar, care va veni negreşit, atunci când capitalul chinezesc şi specialiştii ruşi în manipulare vor decide regulile de urmat. BRICS-ul adică proiectul de alianţă anti-occidentală, anti-liberală şi revanşardă va netezi calea controlului generalizat. Iar faptul că ţara se închide în loc să se deschidă o dovedesc măsurile de inhibare, dacă nu chiar de intimidare a călătoriilor străinilor. În nicio altă ţară văzută nu mi s-a mai cerut să îmi probez identitatea şi cu actele de deces ale părinţilor. Nici măcar în Turkmenistan, o ţară asumat autoritară.

Dar dincolo de crisparea pe care o vezi pe feţele oamenilor sunt şi lucruri bune de văzut în Africa de Sud. De pildă Parcul Naţional Kruger, ctitorit în anul 1928 de fostul preşedinte alb al Africii de Sud. În viitor, probabil că Africa de Sud va deveni o atracţie de acest tip, precum Kenya ori Mozambic.

Într-o rezervaţie naturală de proporţii mai mici am zăbovit şi noi câteva zile. E încă proprietatea unui cetăţean englez, dar nu se ştie până când. Servicile sunt englezeşti, dar drumurile de acces sunt cât se poate de africane. Avem prilejul să vedem de aproape toate vietăţile savanei.

Am revenit în Africa de Sud după mai mulţi ani pentru un eveniment de familie: nunta, de un minimalism tipic american, a fratelui ginerelui meu, diplomat de carieră. Peste alţi 25 de ani, nu ştiu dacă europenii vor mai avea acces în această ţară care cu 30 de ani în urmă era una din puterile economice şi ştiinţifice ale lumii. Să ne reamintim: în anul 1967, la spitalul din Capetown, eminentul chirurg Christiaan Barnard a făcut primul transplant de cord uman din lume, eveniment care a deschis o nouă eră în istoria medicinii.

Mihai Dorin este istoric şi publicist