Caută 
1 MIN
Fără nici o îndoială, muzica pe care o ascultăm şi împărtăşim cu alţii este parte a individualităţii nostre, a identităţii personale, sociale şi culturale, inclusiv prin dorinţa de a ne integra, de a corespunde sau a ne diferenţia de majoritate. Departe de a fi doar distracţie sau o experienţă pur estetică, muzica este un limbaj în sine, care se dezvoltă continuu, odată cu omenirea.
Încă de când eram elev de gimnaziu, una dintre primele întrebări pe care le puneam persoanelor cu care intram în contact, în vederea unei relaţii de prietenie, era legată de ce fel de muzică ascultă. Răspunsurile pe care le primeam îmi spuneau mai multe decât realizam atunci despre persoanele în cauză şi, de cele mai multe ori, acest „filtru” s-a dovedit a fi unul corect.
Aparent, întrebarea este una dintre cele mai comune, atunci când oamenii încearcă să se cunoască unul pe altul. În momentul în care dezvăluim preferinţele noastre muzicale, spunem mult mai mult decât am crede despre personalitatea noastră, valorile proprii, mediul în care am crescut, cine şi ce ne-a influenţat şi stilul de viaţă pe care-l avem. De aceea, nu neapărat întâmplător, chiar dacă uneori inconştient, destui aleg să nu spună adevărul sau să cosmetizeze răspunsul la această întrebare. Sunt numeroase persoane capabile să intuiască despre noi mai mult decât am fi confortabili să etalăm de la început, iar acest fapt determină reticenţa unora de a-şi mărturisi preferinţele reale, alegând răspunsuri mai uşor de acceptat social, care să nu dezvăluie anumite valori, alegeri sau tipuri de personalitate şi care să nu stârnească reacţii de respingere (vezi cazul manelelor). S-a inventat şi un termen care relativizează abordarea unor genuri ce pot aprinde controverse: ascultarea ironică a muzicii. Dacă configurarea gusturilor muzicale pentru a corespunde unei anumite identităţi e mai frecventă în adolescenţă şi tinereţe, studiile arată că, pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, sunt mai dispuşi să-şi asume preferinţele.
Conform cercetătorilor Matthias Mehl şi James Pennebaker, un om obişnuit ascultă muzică aproximativ 14% din timpul în care este treaz, ceea ce este similar cu timpul petrecut în faţa televizorului şi cam jumătate din perioada în care este implicat în conversaţii. Presupunând că rămân 16 ore din zi după ce scădem timpul petrecut dormind, rezultă două ore şi jumătate în care ascultă muzică zilnic. Acest lucru nu înseamnă că cele două ore şi jumătate reprezintă o expunere conştientă, asumată: fiecare zi aduce o combinaţie de ascultare voluntară şi involuntară, în funcţie de contextul în care persoana îşi desfăşoară viaţa. E muzica pe care o poate alege, de la cea ascultată în maşină sau la căşti în drum spre serviciu, la playlisturile motivaţionale de la sală sau din timpul alergării sau la cea pe care o alege acasă, la pick-up, combină sau de pe serviciile de streaming online. O altă parte importantă este muzica pe care nu o putem de obicei alege, precum cea din baruri şi restaurante, din magazinele unde ne facem cumpărăturile sau pe care o ascultăm la petrecerile din localuri publice sau când suntem invitaţi în cadru privat.
Predilecţia indivizilor pentru un anumit gen muzical depinde în general de factori circumstanţiali, precum mediul în care ne-am dezvoltat, condiţiile sociale şi economice, identitatea pe care şi-au construit-o sau pe care vor să o afişeze. Un studiu care a avut loc la Universitatea din Austin (Texas) în 2003 a arătat că există însă şi patru dimensiuni legate de caracteristicile sonore şi emoţionale ale muzicii: contemplativă şi complexă (jazz, muzică clasică, folk); intensă şi rebelă (rock, alternativă, metal, punk); veselă şi convenţională (country, coloane sonore, muzică religioasă şi pop); energică şi ritmică (hip-hop, soul, funk, electronică).
Astfel, iubitorii de jazz, folk şi muzică clasică se cred mai inteligenţi şi toleranţi, sunt deschişi către noi experienţe, au vederi politice progresiste, abilităţi verbale ridicate şi stabilitate emoţională. Ascultătorii de pop, country şi muzică religioasă sunt mai degrabă conservatori în vederile politice, extrovertiţi, agreabili şi conştincioşi. Se consideră atractivi fizic, însă sunt mai puţin stabili emoţional, iar abilităţile verbale sunt mai reduse. Cei care preferă rock-ul, metalul sau muzica alternativă sunt, în general, determinaţi, mai duri şi dominatori faţă de cei pe care-i percep drept inferiori. Sunt extrovertiţi, la rândul lor, şi se consideră extrem de inteligenţi. Cei care ascultă muzică dance, hip-hop, soul sau funk au vedere politice liberale, sunt atletici şi tind mai degrabă să ierte decât să exploateze greşelile altora.
Alte studii, precum cel realizat pe 4000 de utilizatori ai aplicaţiei Facebook myPersonality care au ascultat şi evaluat 50 de cântece aparţinând unui număr de 26 de genuri muzicale, arată că gusturile sunt influenţate şi de modul de gândire. Cei care sunt mai empatici şi se orientează spre cariere creative preferă o muzică mai liniştită şi contemplativă (indie-rock, folk, R&B, country), în timp ce cei care au o gândire sistematică, interesaţi de concepte şi relaţiile matematice din diverse sisteme, activând în ştiinţe reale, preferă o muzică mai intensă, veselă şi complexă (clasică, jazz).
Deşi există şi alte cercetări care par să contrazică existenţa unei legături incontestabile între tipul de muzică şi trăsături ale personalităţii, mai toate studiile sunt de acord că a fi deschis şi către alte genuri muzicale pe care în mod normal nu le asculţi are un efect pozitiv pe termen lung asupra creierului. Fără nici o îndoială, muzica pe care o ascultăm şi împărtăşim cu alţii este parte a individualităţii nostre, a identităţii personale, sociale şi culturale, inclusiv prin dorinţa de a ne integra, de a corespunde sau a ne diferenţia de majoritate. Departe de a fi doar distracţie sau o experienţă pur estetică, muzica este un limbaj în sine, care se dezvoltă continuu, odată cu omenirea.
George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi
