Naștere și speranță. Poveste de Crăciun

La început a fost nimicul. Doar el ființa. Atât. Nu exista nici cuvânt și nici necuvânt, nici soare și nici lună, nici lumină și nici întuneric, nici ape și nici nisipuri, nici iubire și nici indiferență. Nici timpul nu se sinchisise să apară, încât spațiul era de prisos. Lipsind toate acestea și având în vedere că nimicul și lucrurile se află într-o relație de inversă proporționalitate, nimicul era absolut, atotcuprinzător, infinit. Exista doar un Dumnezeu, un singur Dumnezeu, care, în lipsa forței gravitaționale și a poverii trupului, plutea de-o veșnicie, ca un duh, peste nemărginirea neantului. Puțin încărunțit din cauza încremenirii în eternitate, prins într-o tăcere atemporală, ușor atins de melancolia singurătății și meditând cu ochii deschiși, pentru că noaptea nu se ivise încă, El a decis să dea nimicului un rost, exasperat de lipsa lui de utilitate. Dumnezeu a visat Creația. Şi astfel, Atotștiutorul, Atotputernicul a făurit, din nimic, totul. Așa au apărut, pe rând, cuvântul și lumina, umbra cuvântului și bezna, cerul și stelele, apele și pietrele, apoi, unul după altul, toate celelalte lucruri. Ulterior, din pulberea răvășită de vânt a țărânei și din propria-i salivă, a dat contur trupului fragil și perisabil al omului. Pentru a-și desăvârși creația, a însuflețit acest boț de humă, adăugându-i puțin din sudoarea propriilor gânduri. În cele din urmă, a înzestrat partea însuflețită a creației sale cu meșteșugul mânuirii cuvintelor, astfel încât zămislitul să-și poată ascunde cât mai bine gândurile și, mai ales, sentimentele. Pe scurt, lanțul evolutiv al ființei arată cam așa: Dumnezeu a creat din nimic, mai întâi, cuvântul, apoi, din cuvânt, lumina; din lumină, lutul primordial; din lut, ființa umană. Omul s-a născut din reverie divină, din cuvânt și din lumină.

Însă, din considerente tehnice, creatul nu putea și nu poate pretinde să fie o copie fidelă a Creatorului său, deoarece Dumnezeu înseamnă absolutul, perfecțiunea, infinitul. El reprezintă limita de neatins și de nedepășit; de aceea, creația îi este inferioară. Dumnezeu nu poate crea ceva similar lui pentru simplul motiv că absolutul, perfecțiunea, infinitul au fost atinse deja prin însăși existența lui. Dacă acest lucru s-ar putea întâmpla, El ar putea crea un alt dumnezeu și mulți alți Dumnezei, ceea ce contravine ipotezei fundamentale a creștinismului, o religie monoteistă. În plus, ar mai însemna că Dumnezeu creează Dumnezeu, adică se creează pe sine însuși. Așa ceva ne conduce la ideea că Dumnezeu s-a autocreat, un lucru, de altfel, absurd, deoarece El este etern. Fiind etern, El nu are nici început, nici sfârșit. Neavând început, nu a fost creat. Este necreat. Pur și simplu, există de-o veșnicie. Faptul că Dumnezeu nu poate crea absolutul, adică un alt Dumnezeu, adică pe sine însuși, nu infirmă atotputernicia lui, așa cum susține Epicur. Faptul că Dumnezeu nu a făcut creația perfectă, deși a modelat omul după „chipul și asemănarea Sa”, nu înseamnă că El nu este atotputernic; acest lucru s-a văzut atunci când a creat totul din nimic, doar cu ajutorul cuvântului, așa cum susține Evanghelia după Ioan. În mod necesar, creația lui îi este inferioară, deoarece aceasta nu are și nu poate să aibă atribute pur dumnezeiești.

La drept vorbind, niciunul dintre atributele lui nu se regăsesc în propria creație. Dumnezeu este Duh Sfânt, spirit pur, este necreat, etern, atotputernic, atotștiutor, de nepătruns. Este duh, nu are trup, de aceea, nu poate fi văzut. Nici măcar Moise nu l-a putut observa. Doar despre Iacob, fiul lui Isaac, se spune că l-ar fi văzut la capătul scării pe care urcau și coborau îngerii; în realitate, nu s-a întâmplat așa ceva, scara apărând doar în visul lui Iacob. Fiind duh, nimeni nu-l poate observa pe Dumnezeu. În tradiția creștină, sursa primară a păcatului este trupul; or, Dumnezeu, fiind absolutul, este singurul fără de păcate, fapt posibil prin aceea că El nu se vede nevoit să locuiască în ceva fizic. Orice lucru fizic este creat de El însuși, deci, apare la un moment dat, nefiind etern. În plus, dacă ar locui într-un trup, Dumnezeu ar fi limitat de formele acestuia. Or, ceva infinit nu poate locui în ceva finit, în „vremelnica strânsoare”, așa cum denumește Hamlet trupul uman. Corpul are părți, membre; or, Dumnezeu este „cel fără de părți” (N. Stănescu), un duh sfânt nemărginit în timp și spațiu. Atunci când a decis să creeze, din motive care, în cele din urmă, ne vor scăpa pentru totdeauna, ceea ce face ca El să fie „nepătruns” (Arghezi) sau „pătruns [doar] de sine însuși” (Eminescu, Scrisoarea I), Dumnezeu știa că propria creație are un început și un sfârșit. Timpul, spațiul, cerul și pământul sunt limitate, fiind create, născându-se și, inevitabil, sfârșindu-se. Eternitatea este un atribut dumnezeiesc. Consecința cea mai dramatică a creației este aceea că, atunci când a făcut viața, Dumnezeu a creat, simultan, moartea. Dumnezeu este etern, creația lui este muritoare; el a creat viață, cu prețul morții.

Spre deosebire de Creatorul său, omul este muritor; viața sa nu poate fi altfel decât limitată în timp, deoarece timpul însuși, fiind un rod al creației, se dovedește a fi ceva finit. Odată înfruptat din dulceața vieții, omul trăiește cu sentimentul perisabilității, al vremelniciei, cu drama sfârșitului implacabil. Însă Dumnezeu a sesizat că ființele imperfecte suferă din cauza morții inevitabile. Astfel, din solidaritate cu propria creație, din prea multă iubire pentru oameni, a decis, la un moment dat al Creației sale, El însuși rămânând, totuși, atemporal, să facă un lucru cu totul excepțional: a rupt o bucată din propria infinitate, din propria imortalitate și, dintr-o dragoste infinită pentru propria Creație, a devenit om. Astfel, El se întrupează; acest lucru devine evident prin nașterea lui Iisus, la Betleem, acum două milenii, „cum au spus proorocii”. Întrupându-se, Dumnezeu a vrut să simtă durerea morții și să empatizeze cu propria Creație, care, fatalmente, nu putea fi imortală, eternă. La un moment dat, „cerurile se apleacă” și Dumnezeu, îndurându-se, „se pogoară” (Psalm 144:5). Așadar, El coboară pentru prima și ultima oară, adică, în mod excepțional, în propria creație, luând chip uman, prin nașterea lui Iisus din Nazaret, omul-Dumnezeu. Coboară, pentru că El se află „sus”, în planul perfecțiunii, absolutului, infinitului, eternității, în timp ce Creația sa se află „jos”, în planul imperfecțiunii, al relativului, finitului, al perisabilității prin schimbare.

De ce anume a făcut El acest lucru? Nu vom ști niciodată cu exactitate, Dumnezeu fiind, pentru creatura imperfectă numită om, drept incomprehensibilis. Însă putem presupune că a venit ca, prin unicul său fiu, să ne aducă nu atât speranța vieții veșnice, cât „bucuria speranței” (Sfântul Augustin). Pentru ca așa ceva să fie posibil, un alt fapt extraordinar trebuia să se întâmple: învierea. De fapt, elementul critic al creștinismului este învierea lui Iisus. La drept vorbind, creștinismul n-ar exista dacă noi nu am crede în spusele Mariei Magdalena, așa cum susține Evanghelia după Ioan, sau în ale Sfântului Petru, așa cum spune Evanghelia după Luca. Sfântul Apostol Pavel înțelege foarte bine acest lucru când afirmă, în prima Scrisoarea către corinteni (15:14-22): „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos”. Ştiind că în fiecare dintre noi poate exista un Toma Necredinciosul, adept al imperativului dovezilor, Pavel susține, de fapt, că nu proba irefutabilă constituie esența creștinismului și a convingerilor lui religioase, ci speranța că Singurul Fiu a înviat, speranță ce stă la baza credinței. Însă, pentru ca Iisus să învie, el trebuia să se nască și să moară. Tatăl lui ceresc îi decisese oricum destinul tragic, înainte de facerea lumii, pentru a aduce omului obișnuit „bucuria speranței care vine din credință”, a speranței în nemurire. S-a născut în seara de Crăciun, fapt anunțat de o stea strălucitoare, acolo unde venise pe lume regele David.

Dumnezeu și-a jertfit o parte a propriei imortalități, rămânând, totuși, etern, întrupându-se în corpul fragil, perisabil, pieritor al Fiului său, și acceptând să-l vadă murind, ucis în cel mai teribil mod cu putință – trădat, abandonat, batjocorit, biciuit și răstignit pe cruce –, pentru a transmite omului trecător speranța vieții veșnice prin înviere. E clar că doar Dumnezeu este și rămâne imortal, că omul, creația sa cea mai prețioasă, nu putea trăi în eternitate; însă singurul lucru pe care Dumnezeu îl putea face pentru oameni era să le dea acestora speranță.

Creștinismul ne spune că trupul este muritor, că sufletul este nemuritor. Prin nașterea lui Iisus Hristos, Dumnezeu a vrut să ne trimită speranța învierii, însă nu în sensul fizic, ci în sens spiritual. Trupul se degradează, moare definitiv. Doar sufletul învie. La Judecata de Apoi, merg sufletele, nu trupurile; de aici, sufletele merg în Rai (cele ale „nelegiuiților îndreptați”) sau în Iad (cele ale păcătoșilor intratabili) și o fac pentru veșnicie; însă, doar sufletul, nu sufletul în trup. Comuniunea suflet-trup are o viață limitată, sub forma vieții obișnuite pe Pământ.

Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pe Pământ, pentru ca speranța învierii să ne determine să suportăm „povara vieții-n geamăt și sudori” (Shakespeare), pentru că, din nou, lumea creată nu putea fi perfectă. Dumnezeu, perfecțiunea însăși, nu putea să creeze perfecțiune, ceva egal cu El însuși, însă ne-a oferit analgezicul trecerii hotarului vieții, adică al dispariției fizice a trupului, prin analgezicul speranței în viața de apoi. Acesta este și singurul mod în care ființa muritoare poate râvni la atributele dumnezeiești, în care Dumnezeu devine „cu putință de atins” (attingibilis). Iisus s-a născut pentru ca „nectaru-eternității în suflet să ni-l toarne” (M. de Unamuno).

Lecția nașterii, a morții și, apoi, a învierii Singurului Fiu poate fi rezumată astfel: viața este ceva excepțional, are toate virtuțile ce decurg din faptul de a fi fost rodul nemărginitei bunăvoințe a Creatorului. Însă ea se dovedește a fi mizerabilă dintr-un alt motiv, cel al propriei efemerități. Totuși, trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu putea face altceva pentru noi, ființe trecătoare, decât să ne dea speranța vieții veșnice, deoarece imortalitatea a fost exclusă din însuși actul creației, pentru că tot ce are un început trebuie să aibă și un sfârșit. Viață veșnică are doar Dumnezeu; viața creației este limitată prin însuși faptul că a apărut la un moment dat.

Totuși, atotputernicia Creatorului a făcut posibilă apariția vieții din nimic. Actul nașterii vieții nu implică ceea ce economiștii consideră a fi un cost de oportunitate. Oamenii nu au făcut vreun sacrificiu atunci când au primit viața, ea fiind în totalitate rodul bunăvoinței infinite a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viața noastră este prin ea însăși un dar cu totul excepțional, un cadou pur, un veritabil miracol. Așadar, să ne mulțumim cu ea așa cum am primit-o, alături de lumina care a însoțit actul Facerii! Să încercăm s-o trăim cu bucurie, nu în tristețe; cu iubire, nu în ură și în indiferență; în speranță, nu cu deznădejde și cu povara sfârșitului inexorabil! Şi, așa cum spune Magda Isanos, să nu uităm „să privim la cer mai des, să culegem flori și să zâmbim, noi, care-așa de repede murim”!

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România