Nicolae Irimiciuc

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea profesorului Nicolae Irimiciuc, unul dintre cei mai importanţi profesori de mecanică teoretică din ţară (mecanica teoretică se ocupă cu studiul mişcării corpurilor, inclusiv a corpurilor cereşti). A fost cel mai apropiat colaborator al profesorului Dimitrie Mangeron şi unul dintre membrii iluştri ai Catedrei de Mecanică Teoretică din politehnica ieşeană.

Profesorul Irimiciuc era unul dintre cei mai respectaţi profesori din universitate, fiind recunoscut pentru seriozitatea şi exigenţa sa. Profesorul era dintre aceia care dădeau examenele scrise „cu cărţile pe masă”. Erau probe foarte grele, dar rezultatele pe care le obţineau studenţii erau bune, ce-i drept, uneori nu chiar din prima încercare! Dacă intrai la oral erai pierdut, trebuia să extragi unul din cele aprox. 350 bilete de examen, atât de complexă era materia predată! S-ar zice că am putea experimenta şi noi, în pandemie, acest mod de examinare scrisă, în care rolul supraveghetorului la examen este aproape inexistent! Dar se poate compara eficienţa transmiterii cunoştinţelor în sala de curs, cu ceea ce se întâmplă în on-line? Exigenţa acelor examene era pe măsura eforturilor depuse de profesori la curs şi de asistenţi la laboratoare, seminarii şi proiecte.

Acum câteva zile a avut loc la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi un eveniment omagial dedicat profesorului Nicolae Irimiciuc, iar unul dintre foştii săi studenţi, acum decan al uneia din facultăţile universităţii, evoca subiectul unei probleme care se rezolva la seminarele de mecanică teoretică, sub îndrumarea unuia dintre asistenţii profesorului, acum el însuşi un reputat profesor de mecanică teoretică, problemă pe care o redau aşa cum am înţeles-o eu: Un tip coboară Copoul cu o umbrelă deasupra capului, iar un alt tip stă pe o bancă în faţa Universităţii (nu importă dacă acesta are sau nu umbrelă). Tipul aflat în mişcare cu viteză uniformă, din lipsă de preocupare, roteşte umbrela în jurul axei acesteia în sens orar. O biată muscă, aflată la marginea cupolei umbrelei, se gândeşte ea să se deplaseze în spirală arhimedică spre vârful acesteia, în sens antiorar. Să se afle ecuaţia traiectoriei insectei, aşa cum o vede tipul sedentar, care şade pe bancă. Vă asigur că, după un astfel de exerciţiu, preferi, un timp, să stai în ploaie, decât să ai vreo umbrelă prin preajmă!

Profesorul trata orice sarcină cu multă responsabilitate! Uneori cu prea multă responsabilitate! Îmi povestea un fost profesor din politehnică, precum că, prin anii '70-'80, la una dintre organizaţiile din institut s-a pus problema elaborării unei strategii de îmbunătăţire a activităţii didactice, sau cam aşa ceva. De regulă, astfel de lucruri erau tratate, mai mult sau mai puţin, într-un mod formal. Cineva însă a avut nefericita inspiraţie de a atribui această sarcină profesorului Irimiciuc. Acesta a tratat problema într-un mod metodic, ştiinţific, aşa cum ştia el să facă. Şi, ca la orice lucrare ştiinţifică, a elaborat acel stadiu actual al cunoaşterii în domeniu (azi îi zicem state-of-the-art), efectuând, pentru început, un sondaj în rândul studenţilor, cei care astăzi sunt, nu-i aşa?, principalii beneficiari interni ai universităţii ca furnizor de educaţie, aşa cum se spune în noua limbă de lemn a asigurării calităţii. Astfel, studenţii au fost întrebaţi asupra felului în care se desfăşoară orele, asupra condiţiilor de cazare etc. (azi îi zicem măsurarea gradului de satisfacţie a studenţilor), asupra felului în care se implică profesorii în activitatea didactică (azi îi zicem evaluarea de către studenţi a cadrelor didactice) şi altele asemenea. Conform calendarului, la o dată anume s-au prezentat rezultatele preliminare ale activităţii de realizare a strategiei cu pricina. Şi profesorul a început să arate că studenţii nu au suficiente manuale, că în cămine nu sunt cele mai grozave condiţii de cazare, că la cantină mâncarea ar putea fi mai bună, că unii profesori nu au cele mai principiale relaţii cu studenţii etc., într-un cuvânt, problemele din orice universitate din România, care erau cunoscute, dar care nu prea se spuneau în gura mare. Cert este că acţiunea cu pricina nu s-a mai finalizat, totul oprindu-se la acele rezultate preliminare, care deja erau prea mult pentru acele vremuri.

Nicolae Irimiciuc a avut preocupări specifice unui intelectual rasat, de mare anvergură ştiinţifică şi culturală. Astfel, între anii 1965-1968 elaborează, la solicitarea rectorului de atunci, acad. Cristofor Simionescu, o lucrare intitulată Istoricul dezvoltării învăţământului tehnic superior din Iaşi. Au rezultat două volume dactilografiate, legate în pânză albastră, însumând aproape 1000 de pagini. Acest demers de recuperare a memoriei învăţământului tehnic ieşean va fi reluat după 1990, astfel încât, în 2002, apare întâiul volum dedicat acestui subiect. În cuvântul înainte, academicianul Cristofor Simionescu arată că lucrarea este o amplă şi documentată frescă a evoluţiei, în timp, a învăţământului ingineresc cu cea mai veche tradiţie în ţara noastră […], o istorie adevărată, completă, elaborată cu o mare competenţă profesională şi cu o înaltă ţinută literară a formei de exprimare; cei care îl cunosc pe autorul acestui ciclu de lucrări […], pot avea certitudinea că lucrarea va întruni toate calităţile exprimate mai sus. Volumele de istorie scrise de profesorul Irimiciuc nu sunt dedicate exclusiv învăţământului, ci conţin şi un număr impresionant de date legate de viaţa economică, socială şi politică a Iaşului şi a Moldovei, pentru încadrarea în context a demersului referitor la istoria învăţământului superior tehnic din Iaşi.

Era un intelectual de formaţie pozitivistă, care însă avea acasă numai cărţi de beletristică, era pasionat de istorie şi un mare meloman! Şi cu siguranţă că mai avea şi alte pasiuni, pe care nu i le cunoaştem, dar ceea ce se ştie este că principala sa pasiune a fost şcoala!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi