Nimic despre cai…

Chiar şi la Marquez ăla, care a sucit minţile multora, cu Veacul lui de singurătate, se va vedea că, dincolo de titlul provocator-comercial, singurătatea poate dura 14, 76, 98 sau 998 de ani jumate… Ca să rămân, cât de cât, în stereotipul întrebării: veacurile nu încep, nici nu se încheie (la toţi nasturii), când meneşte calendarul, ci când vrea omul (şi scriitorul). Pentru mine, secolul XX  (a nu se confunda cu revista Secolul 20) şi-a început numărătoarea (într-un avans invers!) în 1903. Poate că vă-ntrebaţi: De ce? Întrucât şi prin urmare, în acel an s-a născut Gheorghe, viitorul meu tată; mai bine spus: viitorul meu. Fără el, aş fi rămas doar trecut, sau n-aş fi existat. Bine, conced că într-o viaţă anterioară, conservată în viaţa mea interioară de mai târziu, am fost cal.  Altfel, cum/ de ce aş scris (prin anii 70, secolul recent): În sângele meu/ s-a înecat calul alb./ Venea de departe,-nspumat./ În el se înecase un cal-împărat, / cu frâu de mătase./ Şi-n calul acela/ alt cal se-înecase (…). Existenţa cabalină mi s-a revelat (cu martori) cam tot pe atunci: Da, am fost cal, am fost cal,/ în câte-o seară mergeam la bal,/ ducând în spate cu multă fală/ fiica directorului nostru de şcoală (…). Pentru a-mi schimba condiţia (porecla în renume), am fost, aşadar, la cheremul tatei. Mai întâ a trebuit să aştept ca el să se maturizeze şi responzabilizeze, să-şi satisfacă stagiul militar (în 1917 avea doar 14 ani) şi, ca om cu armata făcută, să o ceară de la părinţi şi chiar să se însoare cu Eugenia, viitoarea mea mamă. Dar şi aşa, în nou-rostuita familie, nu eu eram prioritatea: o soră (Antonica), un frate (Mitică), alt frate (Costică), o altă soră (Aurelia) – şi-au cerut (şi-au obţinut) dreptul la viaţă (pământeană) înaintea mea. După mine n-a fost potopul (deşi tocmai se declanşase ceea ce avea să se numească Al Doilea război mondial), ci încă un frate (Dorel) şi-o soră (Lenuţa, aceasta proiectată de tata cu o altă mamă, după moartea mamei mele). Şi-aşa cum fraţii şi surorile mai mari m-au primit cu drag pe mine, tot aşa i-am primit şi eu pe cei ce mi-au urmat în catalogul familiei. În ceea ce mă priveşte, se va vedea că nu-i o mare favoare ca, într-o altă viaţă, să fi avut patru sau mai multe picioare. Puteai fi, nu cal, ci miriapod, degeaba, dacă în existenţa terestră şi bipedă, te culci sănătos tun (că tot se-auzeau, până pe valea Jijiei, tunurile de la Prut unde ast-noapte/ războiu-a-nceput) şi te trezeşti scriind: Trece vara/ prin frunziş,/ eu pasc caii/ -n aluniş/ şi mă culc/ lângă pripon/ şi mă scol/ tot mort de somn (…)

Dar gata cu caii, altminteri povestea lor nu se termină niciodată, şi oricum am spus-o în multe alte variante lirico-epice şi un pic dramatice. În chiar clipa aceasta, când scriu ceea ce scriu (simple improvizaţii), când încerc a răspunde la o întrebare la care, de fapt, nu vreau să răspund, îmi spun că n-are nicio importanţă ce-am făcut în ultima sută/ mie de ani, mai important fiind ceea ce  n-am făcut. ”Regretaţi ceva?”, m-a întrebat, în urmă cu vreun deceniu, un (alt) reporter. Şi i-am înşirat regretele. Asta, după ce-i punctasem o samă de deveniri, de făptuiri. Astăzi, chiar de m-aş întoarce,/ A-nţelege nu mai pot – zicea Poetul, zic şi eu, mutând ceea ce e de mutat. Adică piese pe o tablă de şah etern: Pe-o obcină, pionii trag la coasă,/ iar pe versanţi stau turnurile de veghe./ Un cal îţi paşte iarba mătăsoasă,/ cellalt nechează, ca muşcat de streche (…). Parcă promisesem că nu mai zic nimic despre cai… şi exact când să mă ţin de (alt) cuvânt, la telefon, vocea inconfundabilă a fratelui Costică, recitând: Caii în măsele ronţăiau lumină,/ şi în ochi lumina le lucea, vâscos,/ şi, ca niciodată, mereu mai puţină,/ rămânea lumina risipită-n jos. El, Costică, ştie pe de rost aproape toate poeziile mele ”vechi, antice şi de demult”. Măi frate, îi zic, am o problemă. Că uite ce mă-ntreabă ăştia de la ziar:Ce-am făcut în ultimii o sută de ani? Tu ce-ai răspunde la întrebarea asta?  Parcă-l văd pe Costică scărpinându-se-n cap, şi-l şi aud râzând şi devenind, cum nu-i e firea, extrem de pozitiv: Apăi, de unde o sută? Că-ţi lipsesc… vreo 24 de ani până-acolo. Iaca, eu, la cei 82 de ani împliniţi, îs mai aproape. Da tu la ce te-ai gândit? Ce le-ai spus? mă ischiteşte Costică. Le-am spus că, într-o viaţă anterioară, am fost cal… şi le-am sugerat ca, despre viaţa astalaltă, despre ce-am făcut şi ce n-am făcut în ultima sută de ani, să-mi repete întrebarea – că prind greu şi uit repede – în 2041… Aşa încât…        

La mulţi ani tuturor!

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist