Nopţi şi zile la Vama Veche

Din grădina înverzită şi plină de flori a gazdelor mele se profila discret o roşeaţă la orizont. Am abandonat cafeaua încă aburindă lângă laptopul la care urma să scriu acest articol. Înarmat cu mobilul din dotare am pornit pe uliţa care duce spre strada principală din Vamă şi de aici direct spre plajă. Nici bine n-am parcurs jumătate din drumul până la plajă şi m-am pomenit într-o mulţime efervescentă de tineri cu chipuri vesele, obosite, purtate de trupuri nesigure, ieşite din cluburile în care s-au ostenit toată noaptea. Cei care mai aveau un strop de energie sau care au mai găsit niscavai resurse să se energizeze cu tot felul de băuturi şi cine-ştie-ce alte substanţe se îndreptau spre plajă. Cei răpuşi de petrecerea de peste noapte se retrăgeau spre locurile de cazare.

Am ajuns pe plajă pe la cinci şi jumătate, trecând pe lângă camionul (autospeciala de transmisiuni din anii ’60) de la Stuf în care este amenajat un bar. Plaja fremăta de tineri exuberanţi, majoritatea aburiţi de alcool, unii cu gesturi şi expresii lascive. În Vama Veche, noaptea e ca ziua. Aici e viaţa, aici e libertatea, aici e distracţia maximă. În timp ce soarele mijea la răsărit, fete şi băieţi renunţau pe rând la costumaţia de clubbing şi se aruncau cu chiote în apa rece a mării. Unii erau în costume de baie, alţii în lenjeria intimă, iar câţiva în costumele lui Adam şi Eva. Sticle de băutură goale se odihneau răsfirate în jurul şezlongurilor.

Soarele răsare pe ritmurile boleroului care răsună în boxele de la Stuf. Roşeaţa care împânzeşte orizontul anunţă o zi toridă. Tineretul se retrage în baruri şi fast-food-uri. La Ieftinache, la Sculărie, la Canapele e deja forfoteală mare. Lumea se drege, se alimentează, o ia de la capăt. Distracţia e oarecum ciclotimică. Oboseala alternează cu euforia până se termină resursele financiare. Rămaşi fără bani, unii vamaioţi îşi agaţă de gât tot felul de pancarte cu mesaje amuzante: „daţi un leu pentru un gram de fericire”, „daţi un leu să beau şi eu”, „dacă dai un leu fac trei flotări”, „dacă dai un leu îţi arăt sânii”. Pe uliţele care se desprind din strada principală zac tineri bronzaţi peste măsură, cu hainele tăvălite în nisip, cu priviri incerte, aşteptând un bănuţ pentru raţia zilnică de băutură. Un baiat doarme cu capul pe trotuar, cu faţa acoperită cu un carton, restul corpului fiind întins pe asfalt. Un căţel flămând stă priponit cu o sfoară legată de gaica pantalonului său. Unii îşi odihnesc ciolanele la Elektra, iar alţii pe asfalt. Versurile „La toţi ni-i greu, dar nu la fel”, confirmă situaţia de faţă.

Sunt câţiva ani de când vin în Vamă, nu neapărat pentru atmosfera din staţiune, ci pentru condiţiile de cazare şi ospitalitatea gazdelor noastre. Îşi selectează clienţii pe bază de recomandări: familii sau cupluri liniştite, care păstrează curăţenia şi utilizează cu grijă facilităţile puse la dispoziţie. Gazonul şi florile din curte sunt bine îngrijite, creând o senzaţie de prospeţime. Umbra este asigurată de pruni şi meri din care copiii se servesc atunci când poftesc. Au fost zile în care am preferat să citesc într-unul din balansoarele din curte, decât să înfrunt soarele şi agitaţia de pe plajă. Oricum, în verile din pandemie (2020 şi 2021), pentru ai mei, Vama Veche a fost o alternativă în condiţiile în care mai peste tot erau restricţii sanitare severe. Aici ne-am luat porţia de libertate.

Satul Vama Veche (denumirea găgăuză: Yilanlîk, greacă Ofidaki) din comuna Limanu, poziţionat la circa 2 km de puntul de frontieră cu Bulgaria, nu a fost o destinaţie turistică în vogă înainte de 1989. Gazda mea povesteşte că prin anii 60-70, în Vamă veneau „oameni cu preocupări artistice, pictori, actori, care căutau liniştea plajelor sălbatice, refugiaţi din agitaţia marilor oraşe”. Îmi mai spune că primii turişti au fost universitari din Cluj veniţi pentru recreere, spirite boeme, ascultau muzică bună, purtau discuţii pe teme de cultură. Pe vremea aceea, pe plaja din Vamă domneau stuful, ciulinii şi iarba. În limba găgăuză Yilanlîk înseamnă „şerpărie”. Localitatea a fost întemeiată în anul 1811 de găgăuzi, Regatul României păstrând denumirea găgăuză (Ilanlâc) până în 1913. Atunci când a fost anexat Cadrilaterul (1913-1940), vama cu Bulgaria a fost mutată mai la sud (la Ecrina, în turceşte Ecrene, în bulgăreşte Kranevo), iar Ilanlâc a fost redenumită Vama Veche. Se pare că, în anul 1988, aflată în trecere spre Bulgaria, Elena Ceauşescu ar fi dat dispoziţie să fie desfiinţat acest sat pescăresc, plin de bălţi cu stuf, de bordeie locuite de oameni sărăcăcioşi. Revoluţia anti-comunistă din 1989 a scăpat Vama Veche de buldozerele sistematizării teritoriale gândită de „cel mai iubit fiu al poporului”, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Vama Veche a devenit un „fenomen” după 1990, fiind destinaţia preferată „de toţi cei care căutau libertatea”, menţionează gazda la care stau. Am solicitat o clarificare a termenului „libertate”, operaţionalizarea conceptului, cum ar spune sociologii. Şi am aflat că libertatea din Vamă înseamna să faci tot ce vrei, fără să-i deranjezi pe ceilalţi care doresc să se bucure de acelaşi lucru, „nimeni nu avea treabă cu tine”. Treptat, la spiritele boeme din anii 70 s-au adăugat hipioţii şi rockerii. Festivalurile de muzică folk şi rock condimentau atmosfera din Vamă. Totul era ieftin. O hamsie, o gogoaşă, un pet de bere se găsea pentru toată lumea. Plaja încă mai păstra urmele şerpăriei de odinioară.

Începând cu anii 2000, atmosfera boemă a Vămii s-a diluat uşor-uşor. Unii spun că Vama s-a „mamaizat”. Satul pescăresc care atrăgea boemii, hipioţii şi rockerii s-a transformat într-o staţiune de fiţe în care vin hipsteri, corporatişti, în general, oameni care au bani. Astăzi, greu mai găseşti o cameră fără 250 de lei pe noapte. Un şezlog de pe plajă poate fi închiriat cu preţuri care variază între 40-60 de lei, în timp ce pentru un baldachin trebuie să scoţi din buzunar 150 de lei. Porumbul fiert sau copt a ajuns 8 lei, şuberecul cam tot atât, berea la pahar de plastic pe plajă face 10 lei. O masă decentă pentru patru persoane costă minim 250 de lei. O pizza cu sos de roşii face 43 de lei. Oricum, pentru o săptămână decentă în Vamă, pentru 4 persoane, scoţi din buzunar echivalentul unei mii de Euro.

La un moment dat, am citit o postare pe FB de-a lui Liviu Mihaiu (ex- „Academia Caţavencu”, realizator Radio Guerilla), pasionat de Deltă şi de tot ce înseamnă Dobrogea, în care făcea câteva recomandări culinare: „Băi, băieţi şi fete de Vamă..veche, dacă vreţi să mâncaţi cinstit şi ca la mama acasă, nu la preţuri de Mamaia, ăsta e locul. Fix deasupra Pescăriei – over rated- unde-i steagul roşu, poţi băga şi plăcintă dobrogeană şi hamsii şi ciorbă de somn… să nu ziceţi că nu v-am zis şi am ţinut doar pentru broderii mei… iar pă peisaj bate tot”. M-am deplasat la locul indicat şi într-adevăr am servit o porţie de icre, o hamsie, o plăcintă dobrogeană, un borş de somn şi două pahare de vinul casei, toate la 160 de lei. În timp ce degustam vinul, am remarcat o privire insistentă a unui domn care semăna prea bine cu actorul Adrian Păduraru, din filmele de „Declaraţie de dragoste” (1985) şi „Liceenii” (1986). Ne salută şi ne întreabă dacă suntem din Iaşi, privindu-ne oarecum drăgăstos. Accentul nostru ne-a trădat locul de provenienţă. Îi confirm că suntem ieşeni prin adopţie. Intru pe Google să aflu dacă actorul Adrian Păduraru are cumva un frate. Şi într-adevăr e vorba despre fratele său, Cătălin Păduraru, şi el actor, pasionat de vinuri, ambii fraţi fiind ieşeni prin naştere. Aceasta a fost ultima seară petrecută în Vamă. De aici ne vom deplasa spre Horezu, Baia de fier cu peşterile din zonă, Munţii Retezat.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi