Nostalgic, răsfoind reviste

Am fost dintotdeauna un pasionat cititor de reviste şi de ziare, obicei pe care l-am păstrat şi azi. Adaptându-mă, fireşte, la noile realităţi: citesc pe internet, am abonament la câteva publicaţii online, dar chiar şi aşa merg la chioşc şi îmi cumpăr „porţia” (vai, tot mai subţire) săptămânală de reviste culturale. Îmi place că ziarul la care colaborez reuşeşte – nu e deloc simplu, sunt convins – să scoată o elegantă ediţie „pe hârtie”, ca în vremurile bune ale presei scrise. Fiul meu, prin natura profesiunii sale, dar nu numai, împărtăşeşte aceeaşi pasiune şi, de fiecare dată când vine la Iaşi, îmi aduce un vraf de reviste franţuzeşti; a făcut-o şi acum când, în mod excepţional, a ajuns (din motive evidente) o singură dată în România anul acesta.

Dacă e să comparăm cu situaţia de acum, să zicem, un sfert de veac, motivele de tristeţe sunt numeroase. Şi asta, deşi în anii ’90 presa scrisă intrase deja în criză. Dispăruseră, în Franţa, câteva reviste literare până nu de mult prospere (Le Figaro littéraire, Les Nouvelles littéraires), alte publicaţii dădeau semne de oboseală, dar tabloul general era încă viu, dinamic. Le Nouvel Observateur, L’Express şi alte săptămânale aveau un număr mare de pagini, rubricile culturale erau consistente – cronici literare, teatrale, cinematografice etc. Suplimentele TV erau ele însele ca nişte reviste independente, cu „dosare” despre filmele programate, cu portrete de regizori şi actori etc. Din toate astea a mai rămas foarte puţin. Recenziile de cărţi sunt nişte „pilule”, consemnări minimale, de parcă s-ar dori ca în nici un caz cititorul să fie supus unui efort intelectual mai susţinut. Şi celelalte rubrici culturale merg pe linia minimei rezistenţe. Din „recolta” pe care o am acum pe birou cel mai dezolant mi se pare numărul din L’ Express. Această revistă a avut o perioadă de glorie, au colaborat acolo condeie strălucite, a jucat un rol major în diferite campanii electorale etc. Astăzi, e o broşură subţirică, o răsfoieşti fără să reţii nimic notabil. În urmă cu vreo 15 ani am cunoscut o tânără jurnalistă de la L’Express, Delphine Saubaber, publicase nişte reportaje şi anchete excepţionale, reportajul despre Mafia siciliană luase un premiu important; m-a frapat că era foarte pesimistă în ce priveşte viitorul revistei şi, în consecinţă, propria ei carieră. Nu i-am mai văzut numele, nici redactorul-şef de atunci, Christophe Barbier, foarte mediatizat în acei ani, nu mai e omniprezent. Situată mai la dreapta din punct de vedere ideologic, Le Point rămâne o revistă lizibilă, la fel şi Le Figaro Magazine, aceasta din urmă ţintind un public mai larg. Interesant este că Le Figaro Magazine continuă să publice, în plină pandemie, reportaje – abundent şi superb ilustrate – din ţări şi zone exotice, reprezentând tot atâtea invitaţii la călătorie. N-ar trebui însă să mă mire după ce am aflat că, în Singapore şi în Taiwan dacă nu mă înşel, se organizează false călătorii cu avionul şi cu mari vapoare de croazieră: false pentru că şi avionul, şi vaporul se rotesc în cerc în jurul oraşului respectiv, dând „turiştilor” iluzia că au întreprins un lung şi somptuos voiaj…

E totuşi remarcabil că există un public pentru cele câteva reviste literare – Lire, Le Magazine littéraire – şi că vezi acolo cât de activă este (încă mai este) piaţa editorială. Dar surpriza cu adevărat plăcută a fost o publicaţie fără pretenţii altele decât de a informa publicul din Paris şi din regiunea pariziană despre evenimentele culturale din zonă. Se cheamă L’ Officiel des spectacles şi, din cauza pandemiei, nu a mai apărut vreme de 6 (şase) luni! E din nou în chioşcuri pentru că s-au redeschis cinematografele, se redeschid şi teatrele şi muzeele, treptat şi cu prudenţă. Nu cred că există, în contextul actual, lectură mai reconfortantă ca acest ghid de spectacole care dă senzaţia de normalitate. Numai să ţină!

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor