O autobiografie pasionantă

Autorul, Jan Willem Bos, e un scriitor şi traducător olandez (încă nu m-am obişnuit să spun „neerlandez”) care a stabilit legături profunde cu România şi a adus servicii excepţionale literaturii române. Cartea este, aşa cum subtitlul o sugerează, povestea unei vieţi dar este în acelaşi timp un tablou coerent, foarte exact dar nelipsit de elemente pitoreşti, al României din ultimii 45 de ani. Tânărul Bos ajunge să studieze la facultate limba română mai mult din întâmplare, mânat însă de o curiozitate intelectuală care va rămâne peste ani la fel de puternică. Socotind, pe bună dreptate, că trebuie să cunoască „pe viu” ţara a cărei limbă se hotărâse să o asimileze, întreprinde în 1974 o primă călătorie în România, cu mijloace financiare puţine, dar având prilejul să stabilească – încă nu se declanşase isteria securistă ce interzicea relaţiile cu străinii – contacte umane interesante, ba chiar să lege prietenii ce vor dura în timp. Au urmat alte călătorii, apoi o bursă de studii de un an precum şi un lectorat de neerlandeză la Universitatea bucureşteană. Ai zice că aştrii se aliniază în aşa fel încât să strângă tot mai mult legătura dintre Bos şi ţara care începe progresiv să devină a doua lui patrie. O cunoaşte la Bucureşti pe cea care îi va deveni soţie, Cornelia, cetăţeană americană, dar cu rădăcini româneşti. Până în 1989 vine, aşadar, des în România, cu două pauze notabile: prima e reprezentată de experienţa unui sejur american (un sejur studios, deşi resursele financiare sunt destul de precare) şi, a doua, ultimii ani ai regimului Ceauşescu, atunci când Bos urmăreşte de la distanţă, dar implicat sufleteşte, agonia comunismului.

Despre anii ’70 şi ’80 autorul ne dă o sumedenie de detalii interesante; are o memorie prodigioasă, dar bănuiesc că ţinea şi un jurnal unde nota lucruri care îl intrigau sau – nu o dată – îl şocau. Sunt imagini de o puternică plasticitate: autobuzele care se târau în asfaltul moale dintr-un Bucureşti canicular, cu taxatoarele năduşite ce dormeau cu capul pe braţe, frenezia cu care oamenii păstrau pungile de plastic, le spălau şi le agăţau la uscat printre rufe, penuria alimentară tot mai gravă din anii ’80, uleiul şi zahărul pe cartelă, frigul din apartamente în timpul iernii, condiţiile cu totul necivilizate din spitale (de care familia se izbeşte atunci când Cornelia rămâne însărcinată), „aranjamentele” benigne, când o situaţie ce pare complicată se „rezolvă” cu un pachet de Kent sau cu un şampon etc.,etc. Bos ne mai spune şi câteva bancuri din epocă, foarte reuşite. Ca să-şi dea seama cei care n-au cunoscut acele vremuri (sau le-au uitat) cât de mare era decalajul dintre regimul comunist şi lumea liberă, e suficient să spun că, după un an petrecut la Bucureşti, soţii Bos au un şoc când regăsesc societatea de consum. Consideraţii pertinente sunt consacrate lui Păunescu şi cenaclului Flacăra, precum şi situaţiilor absurde, demne de Kafka, la care se ajunge după ce sunt interzise relaţiile cu străinii.

Excelent cunoscător al realităţilor româneşti, Jan Willem Bos este şi un analist lucid şi sagace al frământărilor pe care le-a cunoscut România în anii de după prăbuşirea regimului comunist. Demolează convingător mitul lui „era mai bine înainte”, dar arată, totodată, că aşteptările oamenilor erau atât de mari încât n-aveau cum să nu fie înşelate. După dezastrul produs de jumătate de secol de comunism, era practic inevitabil ca mare parte din populaţie să pară pusă pe căpătuială, să caute câştigul rapid şi facil. Aş da analizele subtile şi obiective făcute de Bos drept exemplu multor comentatori atitraţi, care au scris vrute şi nevrute despre „tranziţia” românească. După 1989 şi viaţa autorului se schimbă. Se specializează ca interpret şi ca traducător, se ocupă mai întâi de românii care cer azil politic în Olanda, apoi lucrează pe lângă tribunale, ca translator pentru românii ce comit fapte penale. Reconstituie o foarte variată galerie umană, cu poveşti de viaţă extraordinare, unele dramatice. Se consacră traducerilor literare. Înfiinţează o revistă, o mică editură, reuşeşte să traducă mari scriitori români: Eliade, Cărtărescu (cele trei volume din Orbitor!), Sebastian, Anton Holban (O moarte care nu dovedeşte nimic). Mateiu Caragiale etc. Soţia publică şi ea două romane, Bos face şi traduceri din engleză. Vine des în ţară, pe care o străbate în lung şi în lat, participă la diferite festivaluri literare (FILIT, printre altele), ajunge – fireşte – în 2017 la Cluj când este sărbătorit extraordinarul personaj care fusese ambasador la Bucureşti, Coen F.Stork. În ultimele pagini ale cărţii îşi declară din nou iubirea pentru România şi nu pot să nu citez această minunată declaraţie: „Iubesc ţara pentru viaţa pe care mi-a dat-o”.

O scurtă confesiune pentru final. L-am cunoscut pe Jan Willem Bos pe 10 martie 1989 (el este cel care, în carte, notează data exactă) la restaurantul Casei Scriitorilor, când eu eram împreună cu Mircea Dinescu şi Dan Deşliu. Acesta din urmă tocmai dăduse publicităţii (prin posturile de radio „duşmănoase”) un devastator pamflet la adresa lui Ceauşescu, lui Dinescu urma să-i apară, peste, câteva zile, nu mai puţin devastatorul interviu din ziarul Libération. Bos ne-a făcut o fotografie pe care a publicat-o curând după aceea în Olanda, dar m-a „tăiat” pe mine, temându-se să nu-mi facă vreun rău, lucru care m-a supărat foarte tare. L-am iertat atunci când, după un an, întâlnindu-l la Bucureşti, a scos din buzunar fotografia, de parcă o avea pregătită, şi mi-a înmânat-o. În ce priveşte ziua de 10 martie 1989, am de făcut o corectură la povestirea lui. Alexandru Călinescu, zice Bos, se afla întâmplător în capitală, cu treburi la Uniunea Scriitorilor. Nici vorbă: venisem la Mircea Dinescu (la care stăteam de vreo trei-patru ani de fiecare dată când ajungeam la Bucureşti) cu un scop anume: să vedem ce strategie se va putea aplica (scrisoare de solidarizare, spre exemplu) după ce va apărea interviul din Libération. Am fost, de altfel, ultima persoană care a stat la Mircea înainte de arestarea lui la domiciliu. Şi închei cu un regret: nu ştiu cum se face că nu l-am reîntâlnit pe Jan Willem Bos în aceste trei decenii. E o frustrare pe care încerc să o compensez cât de cât scriind despre admirabila lui carte.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor