O Iubire şi nouă fericiri

Nu m-am lăsat descurajat de această primă experienţă. Dar mi s-a părut firesc ca, după absolvirea Filosofiei, să mă îndrept către Teologie. Nu pentru că aş fi continuat să caut, cu aceeaşi fervoare adolescentină, fericirea. Ci pentru că-L căutam pe Dumnezeu, Răspunsul absolut la toate frământările mele.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că, de-a lungul anilor, am ignorat tot mai mult problema fericirii. Mi se părea că trebuie să-mi canalizez energia spre lucruri mai "serioase". Fericirea mi se părea o preocupare frivolă. Mai degrabă o ţintă a omului conectat la materialitatea acestei lumi. Căci, nu-i aşa?, creştinul e orientat nu către aici şi acum, ci către ceea ce "va să fie". Cu alte cuvinte, m-am dezis, ruşinat, de entuziasmul tinereţii, preferând mai degrabă încrâncenarea şi lupta, tonul grav şi retorica moralizatoare. Întotdeauna am simţit însă că trădez ceva. Sau, mai degrabă, pe Cineva. Pe Cel ce ne-a lăsat, după Înviere, nu un strigăt biruitor, ci un model de viaţă sintetizat în cuvintele: "Bucuraţi-vă!". Mântuitorul este garantul acestei bucurii la care suntem chemaţi, una pe care "nimeni nu o va lua de la noi" (cf. Ioan 16, 22).

Dintre toţi teologii contemporani, la Părintele Schmemann am (re)găsit bucuria nu ca ideal de neatins, ci trăsătură esenţială a vieţuirii creştine. Necultivarea ei explică în mare măsură impactul (tot mai redus al) Evangheliei la scara istoriei şi a lumii. Explicaţia ar fi, succint, următoarea: "Doar această bucurie ştie că dragostea lui Dumnezeu pentru om şi pentru lume nu este crudă; ştie, pentru că această dragoste este o parte a fericirii absolute pentru care am fost creaţi cu toţii. Creştinismul (nu Biserica în profunzimea ei mistică) şi-a pierdut dimensiunea eshatologică, s-a întors spre lume ca lege, judecată, mântuire, răsplată, o religie a vieţii viitoare; în cele din urmă a interzis bucuria şi a condamnat fericirea" ("Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983", Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 448). Am putea să ne prevalăm de această nuanţă transconfesională a "creştinismului" şi să ne amăgim că nu este vorba şi despre Ortodoxie aici. Că ea nu ar fi picat deloc în această capcană. Dar, cu excepţiile de rigoare, realitatea ne cam contrazice.

"Fericirile" au devenit, mai degrabă, "cântarea aceea frumoasă" de la Sfânta Liturghie. Dacă cineva ne-ar întreba, după o slujbă: "Eşti fericit?", am sentimentul că cei mai mulţi l-am privi pe interlocutorul nostru ca pe o ciudăţenie. Să ne uităm puţin la duminicile pregătitoare pentru Postul Mare. Fariseul avea virtuţi şi fapte bune, dar nu avea bucurie. Vameşul a plecat de la templu "mai îndreptat", adică mai bucuros. Pentru fiul risipitor se face masă îmbelşugată, cu veselie mare. Fratele fiului risipitor stă îmbufnat, nu ştie să se bucure. La Înfricoşătoarea Judecată vom fi împărţiţi de-a dreapta şi de-a stânga, după cum am bucurat sau nu pe acei "fraţi prea mici". În Duminica izgonirii lui Adam din Rai suntem îndemnaţi să nu fim "trişti ca făţarnicii". Dar mai toate comentariile şi predicile de la începutul Triodului nici măcar nu conţin cuvinte precum bucurie şi fericire. Şi ne mai mirăm că omenirea depresivă, speriată, îngrijorată se aruncă lesne în braţele unor amăgitori, doar pentru că aceştia ştiu să speculeze dorinţa omului de a fi fericit! Să fim oneşti: este şi vina noastră, a celor ce nu suntem în chip deplin un "popor al bucuriei". Pocăinţa nu e doar zdrobire de inimă, ci şi pulsânda fericire generată de copleşitoarea prezenţă a lui Dumnezeu în viaţa noastră.