O multinaţională cu afaceri în Iaşi şi-ar fi trecut cheltuieli cu cântec în contabilitate, ca să-şi diminueze profitul. Proces la Înalta Curte

 Inspectorii fiscali susţin că unele categorii de cheltuieli, greu de urmărit, sunt umflate artificial, astfel încât compania, profitabilă altminteri, să apară în scripte ca abia supravieţuind. La rându-le, reprezentanţii firmei îşi prezintă cheltuielile ca absolut normale, societatea neavând nimic de ascuns. Bătălia dintre Fisc şi Veolia a ajuns la o primă concluzie în faţa Curţii de Apel, dar războiul încă nu s-a sfârşit.

Fiscul spune că firma a fost dusă intenţionat pe pierdere

În a doua jumătate a anului 2018, inspectorii fiscali care analizaseră timp de şase luni contabilitatea Veolia Energie Iaşi SA, fosta Dalkia SA, au stabilit că aceasta datora în plus statului 21.295 lei în contul impozitului pe profit şi 800.502 lei, drept TVA, sume datorate începând cu 2012. Diferenţa faţă de sumele achitate deja ar fi plecat de la faptul că societatea îşi stabilise nejustificat o bază impozabilă cu 8,5 milioane lei mai mică. Acest lucru făcuse ca în perioada 2013-2015, Dalkia/Veolia să funcţioneze contabil în pierdere, înregistrând anual o pierdere fiscală de aproximativ 1,5 milioane lei.

Fiscul reproşa companiei faptul că din facturile prezentate la control nu rezulta ce servicii efective fuseseră prestate de consultanţi, pentru a se putea verifica realitatea lor. N-ar fi fost prezentate nici contractele încheiate pentru prestarea serviciilor, studiile de fezabilitate, autorizaţiile sau situaţiile de control. Printre altele, către compania ieşeană de termoficare se facturaseră „activităţi de inteligenţă economică, colectare şi analiză date, procesarea şi analiza documentaţiei relevante studiului de fezabilitate şi desfăşurării procesului de negociere a contractului de delegare a gestiunii serviciului public de alimentare cu energie termică”, nefiind însă clar ce servicii concrete fuseseră prestate, dacă fuseseră. Serviciile unui avocat francez fuseseră plătite cu 1,2 milioane lei, fără să fie însă detaliate.

Observaţii similare erau făcute şi asupra costului serviciilor de management prestate de Veolila Environment din Franţa pentru compania-fiică ieşeană. O sumă de 4,8 milioane lei, reprezenta cheltuielile de constituire a sucursalei ieşene, în această sumă fiind inclus şi costul aferent dreptului de folosire a mărcii Veolia. Or, arătau inspectorii, compania „nu a prezentat în timpul inspecţiei sau în punctul de vedere exprimat, modul în care marca a generat beneficii, nu a cuantificat valoarea adăugată şi profitul generat la Veolia Energie Iaşi SA, iar opinia societăţii privind deductibilitatea parţială a costului mărcii nu poate fi luată în considerare întrucât serviciile nu au fost justificate ca fiind prestate în fapt”. Reprezentanţii Fiscului observau şi faptul că, atunci când Primăria delegase gestiunea serviciului public de termoficare către Dalkia SA, cum se chema iniţial Veolia, nu fusese prevăzută şi obligaţia utilizării mărcii. Era deci o cheltuială inutilă.

Contractul o casă de avocatură nu are „caracter public”

Raportul de control al Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili a fost contestat de Veolia, dar răspunsul Fiscului a fost negativ. Ca urmare, Veolia s-a adresat instanţei. Reprezentanţii societăţii au apreciat că documentele pe care le prezentaseră erau clare, iar cheltuielile perfect justificate. Inspectorii însă nu luaseră în calcul o bună parte din documentaţia ce le fusese pusă în faţă. Unele contracte, cum era cazul unuia cu o casă de avocatură, în valoare de 426.500 lei, nu fuseseră puse, într-adevăr, la dispoziţia Fiscului. Acestea nu aveau „caracter public, fiind incluse în sfera secretului profesional”.

Magistraţii Curţii de Apel au apreciat însă că inspectorii fiscali analizaseră toate documentele primite de la Veolia, doar că ele nu fuseseră considerate suficiente. „Faptul că echipa de inspecţie fiscală nu a apreciat ca relevante documentele depuse de către reclamantă în susţinerea punctului său de vedere şi nu şi-a însuşit acest punct de vedere al contribuabilului nu constituie, în sine, un element de nelegalitate a raportului de inspecţie fiscală şi nu poate conduce la invalidarea actelor fiscale emise în baza acestuia”, au arătat judecătorii.

Cheltuielile de consultanţă şi cele cu avocaţii nu ar fi fost clare

Aceştia au plecat de la definitia profitului impozabil din Codul Fiscal, ca diferenţă dintre veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri. Nu orice cheltuială putea fi astfel scăzută din totalul veniturilor. De asemenea, serviciile facturate trebuiau să fie prestate efectiv, iar acest lucru să rezulte din documente. Or, în privinţa unei sume de 3,1 milioane lei reprezentând valoarea studiului de fezabilitate întocmit în contextul preluării termoficării ieşene, nu era clar dacă fusese cheltuită în folosul Dalkia Termo Iaşi SA sau în folosul societăţii-mamă, Dalkia România SA. Nici cheltuielile de consultanţă şi cele cu avocaţii francezi nu erau mai clare, „nerezultând nici în ce constau în concret aceste servicii şi nici când au fost prestate”.

Facturile emise de societatea de avocatură franceză nu menţionau vreun contract în baza căruia fuseseră emise. De asemenea, pentru a putea fi luate în calcul la rezultatul contabil, cheltuielile de management şi consultanţă trebuiau pe de o parte să nu fie determinate de relaţia de afiliere în cadrul aceluiaşi grup de firme, iar pe de altă parte să poată fi identificate serviciile prestate. Or, documentele depuse la dosar nu arătau în ce constaseră serviciile de management în valoare de 800.000 lei prestate de compania-mamă franceză pentru cea ieşeană. „Câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada că aceste servicii au fost prestate în plus, faţă de operaţiunile de administrare, management, conducere şi consultanţă obişnuite în interiorul grupului ori că valoarea acestor servicii ar fi fost inclusă în tariful serviciului furnizat cu titlu de costuri administrative, rezultă că în mod corect a aplicat pârâta (Fiscul, n.r.) regimul fiscal a acestor cheltuieli, nerecunoscând reclamantei dreptul de deducere”, au conchis judecătorii.

Aceştia au apreciat că Fiscul îşi făcuse treaba corespunzător, constatând că Veolia îşi redusese artificial baza impozabilă pentru calculul impozitului pe profit şi TVA. Decizia judecătorilor ieşeni a fost contestată de Veolia, dosarul intrând săptămâna trecută în analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.