Caută 
1 MIN
Un pahar de lapte bătut ţine de micul meu dejun standard (pe lângă un ou fiert moale, o felie de pâine cu unt şi una cu gem) (gem îndeobşte de casă, făcut, adică, de mine).
Ei bine, într-o dimineaţă de luni de dinainte de Crăciun, întorcându-mă de la Lidl, mi-am zis să intru şi în micul supermarket din Mircea de unde-mi cumpăr de obicei petul de lapte bătut („Mugura"), deşi mai aveam acasă fix un pahar. Ajuns în faţa galantarului frigorific, am constatat că nu mai aveau lapte bătut la 900 de grame. Okay, mi-am zis, azi e luni, încă n-a sosit distribuitorul. Când mă-ntorc să ies din magazin, văd două peturi pe o ladă frigorifică!
– Astea-s de vânzare?, o întreb cumva aiurea pe vânzătoarea care se ocupa de făcut ordine în galantarul frigorific din stânga mea. Întrebarea avea să nu fi fost chiar aiurea:
– Taman au expirat!, m-a lămurit femeia, convinsă fiind că astfel a încheiat discuţia.
– Nu-i nimic, zic, nu mă deranjează! Şi-am dat să iau unul din cele două peturi.
– V-am spus, îs expirate şi le-am scos de la vânzare!
M-am uitat la cele două peturi, m-am uitat la vânzătoare, oarecum nedumerit.
– Dacă-s expirate, nu-nseamnă că-s şi gata stricate…, am spus într-un târziu.
– Ştiţi ceva, luaţi unul aşa!, a replicat femeia, văzându-mă atât de dornic de-a nu pleca fără lapte bătut din magazin.
– Cum să-l iau?
– Vi-l dau!
– Păi, nu pot să ies pur şi simplu cu petul de lapte bătut…
– O să-i spun eu casieriţei ce şi cum!
A luat un pet din cele două şi a venit cu mine până la ieşire, la casă:
– Îi dau domnului acest pet de lapte bătut expirat!
Am luat petul, am mulţumit frumos şi am ieşit binişor uluit din magazin.
Post-poveste
Abia ajuns acasă, m-am uitat pe dopul petului: data expirării era chiar luni, 11.12.2017. Şi m-am întrebat şi eu: chiar n-ar fi avut voie să mai vândă petul acela? Habar n-am. În fine, eu unul n-am nicio problemă cu data expirării şi cu toţii n-ar trebui să avem, cel puţin nu la alimente gen salam uscat, conserve, cafea etc., dar şi la unt sau, poftim, chiar şi la lapte bătut. Şi ştiţi de ce? Pentru că data expirării nu desemnează data de la care marfa-i gata stricată, ci data minimă până la care-i garantată din partea producătorului a fi comestibilă! Deci, îndeobşte formula-i simplă: EXPIRAT ≠ STRICAT. Punct!
Altfel, nu cred că e cineva care n-a aflat că şi în România s-a ajuns să fie aruncată foarte multă mâncare, bună parte absolut comestibilă, dar „expirată” şi într-un fel sau altul nevandabilă ori nedonabilă (de exemplu la cantine sociale) din raţiuni birocratico-fiscale. Am înţeles că din mai 2017 a intrat în vigoare aşa-zisa lege a risipei alimentare. Bag sama că-i binişor perfectibilă.
Plimbare de Crăciun
E luni, prima zi de Crăciun. Afară, soare.
Pe la prânz, îmi iau ţigările şi digitalul şi ies la o plimbare.
Primul lucru care mă surprinde: foiala de maşini pe stradă. De, s-or duce care-ncotro la masă: copiii la părinţi ori la bunici, părinţii la copii…
Ajung în dreptul unei spălătorii auto: ce să vezi, e deschisă!? Şi ce să mai vezi: are şi clienţi!
Trec strada. Să intru sau să nu intru-n cimitir? Hai să intru.
Primul lucru care mă surprinde aici: faptul că poţi intra şi cu maşina-n cimitir!? Doamne, dincolo de grozăvia în sine, nu încetează să mă uluiască lenea proprietarilor de maşini: cred că, dacă s-ar putea, ar merge cu ea până-n buza mormântului!
Altfel, e ceva lume-n cimitir. Oameni pe la morminte, cu pomană. Şi ceva cerşetori, ca să nu zic: pomanagii.
Apoi remarc o „poză": un mic pom de Crăciun lângă o piatră funerară. Aveam să constat că nu-i singurul. Da, drăguţ.
Ies din cimitir, nu înainte să mai fac o poză: un pahar de plastic, pe jumătate cu vin roşu, rămas pe o masă de beton în faţa unui mormânt…
Îmi continui plimbarea. La un moment dat, trec pe lângă o casă în curtea căreia o femeie în capot stă la soare, aşezată la o măsuţă, fumând şi butonând la smartphone. Asta ca ilustrare a temperaturii mai degrabă de martie (14-15 grade Celsius)! Mi-ar fi plăcut s-o fotografiez, dar n-am îndrăznit.
Ajuns înapoi în cartier, observ că un mic magazin de la colţul unui bloc era deschis. Oare vânzătoarea (care stă şi ea pe-un scaun afară la soare) chiar n-are ce face acasă? Şi-mi imaginez că n-are: poate-i văduvă ori divorţată, iar copiii-s plecaţi care-n Spania, care-n Italia şi n-au venit anul acesta acasă de sărbători. Ori schiază-n Austria, undeva în Alpi… Cine ştie.
Înainte să o cotesc spre Cerna, am mai văzut o „poză" faină, dar iarăşi de nefăcut: am trecut pe lângă o femeie care umbla cu o pisică tigrată pe umăr! Îmi venea să mă-ntorc, să alerg după ea şi s-o întreb dacă-mi dă voie s-o fotografiez măcar din spate, să nu i se vadă, deci, faţa, dar n-am făcut-o.
Ajuns acasă, atât m-am mai gândit: ciudat Crăciun!
La mulţi ani cu multă sănătate şi poftă de lectură!
Michael Astner este poet, traducător şi publicist
