Oameni şi furnici

Statul la coadă este o invenţie a lumii civilizate. Înainte de ea oamenii nu stăteau înşiruiţi unul după altul în aşteptare, ci se îmbulzeau ca oile la intrarea sau ieşirea din strungă. Doar furnicile au avut mereu acest obicei, însă ele o făceau din instinct, adică o lege mai puternică decât oricare alta. Şi păsările călătoare, evident, dar şi ele o fac tot din instinct sau nevoie. Dacă a existat vreodată vreo pasăre care a "sărit rândul" ca să ajungă mai repede în ţările calde, cu siguranţă a murit pe drum. La ele este o chestiune de supravieţuire, o faci sau mori.

Cu cât te apropii de lumile civilizate, cu atât ordinea din faţa unui ghişeu, a intrării într-o încăpere sau într-un mijloc de transport este mai strictă. Oriunde este un om care aşteaptă deja, al doilea care vine după el se va aşeza la spate sau va întreba unde îi este locul. Cu cât te îndepărtezi de aceste lumi, cu atât e nebunia mai mare. Este un element sigur de măsurare a gradului de educaţie a unei ţări.

Este un filmuleţ pe YouTube în care se arată comparativ cum se comportă pasagerii de metrou în Japonia şi apoi în Mexic. În primul caz se formează dinainte câte două rânduri liniare de o parte şi de alta a uşilor care urmează să se deschidă. După ce metroul se opreşte complet toţi aşteaptă cu calm până ce ultimul pasager coboară pe culoarul din mijloc, dintre cele două rânduri amintite, după care, în ordinea deja stabilită, se îmbarcă noii pasageri. Nimeni nu trece în faţă, nimeni nu rămâne în urmă! Ceea ce m-a impresionat de-a dreptul era că la sfârşit, după ce au intrat aproape toţi, au mai rămas câte unul, doi pe afară. Aceştia, practic, ar fi încăput lejer, dacă era după mine, dar au preferat să nu inoportuneze, să nu se împingă precum bovinele, aşa că au rămas în afară şi au rămas liniştiţi pe loc formând capetele pentru rândurile viitoare. Totul curat, eficient, perfect. În al doilea caz, din Mexic, se vedea o mulţime de oameni ca la revoluţie care aştepta oprirea trenului. La deschiderea uşilor toată gloata s-a izbit de tren. Cei câţiva pasageri care voiau să coboare erau împinşi înapoi în vagon. Era o grămadă de rugby total scăpată de sub control. Numărul de oameni era aproximativ acelaşi, vagoanele erau în ambele cazuri pline. Ceea ce făcea diferenţa era educaţia, obiceiul, civilizaţia din oameni. Filmuleţul respectiv merită urmărit că este splendid ("Japan vs Mexico subway").

Noi, românii, nu suntem departe de mexicani, fără nicio exagerare o zic. Nu există niciun moment care să necesite ordine la care noi să nu eşuăm lamentabil. Înainte de Revelion am văzut cozile la supermarketuri. Cred că ştim cu toţii cum sunt acestea organizate. Dacă nu eşti atent ca distanţa dintre tine şi persoana din faţă să rămână mereu foarte mică, sigur va încerca cineva să se posteze acolo fără să întrebe nimic. Dacă nu eşti atent şi rămâi mai mult în urmă, cel puţin doi îţi vor lua locul ca şi cum ai fi invizibil. Au început să dispară, ce-i drept, babele celebre care se infiltrau în rând împingându-te obraznic cu coatele, probabil au cam plecat dintre noi, în schimb au apărut oportuniştii, nerăbdătorii, egoiştii, nesimţiţii din noile generaţii.

Cine merge frecvent pe drumurile naţionale nu poate să nu întâlnească pe grăbiţii care depăşesc coloana de maşini ce aşteaptă trecerea salvării sau care merg fix în urma ei ca să prindă culoarul liber, care merg pe banda de urgenţă de pe autostradă când e traficul încetinit sau oprit din diverse cauze, care depăşesc pe linia continuă coada formată în spatele unui camion chiar şi atunci când nu este vizibilitate punând în pericol nu doar viaţa lor, ci şi a celorlalţi participanţi la trafic ş.a.m.d. Aceştia sunt de multe ori aceiaşi pe care îi întâlnim puţin mai târziu în vreo parcare a unui restaurant sau la o ţigară, asta trădându-le adevărata "urgenţă"…

Motivele pentru formarea grămezilor pot fi de la unele importante până la altele aproape ridicole cum au fost de exemplu aşa-zisele cozi cu bătaie de la distribuirea biletelor pentru petrecerea de Revelion organizată de primării pentru pensionari sau la gratuităţile pe mijloacele de transport în comun. De foarte multe ori aceste cozi pot fi evitate cu totul dacă se trece pe înscrierea online, dar asta e altă poveste.

Cozile de la medic au fost şi au rămas şi în ziua de azi aproape neschimbate. În unele situaţii doar cadrul fizic s-a transformat în sensul că au fost renovate clădirile vechi ale spitalelor, iar holurile arată un pic mai bine ca înainte. În rest comportamentul e la fel: oameni înghesuiţi cât mai aproape de uşa cabinetului doctorului, certuri legate despre cine a venit înainte, cine e mai grav bolnav şi altele asemenea. Acela care stă cuminte pe un scaun fără să lupte va intra ultimul, chiar dacă a venit primul, nimeni nu-l va băga în seamă.

S-a ajuns în situaţia aproape ridicolă în care există aparate cu bonuri de ordine la centre de copiere sau firme de cablu şi nu există în instituţii publice importante şi vitale cum sunt spitalele, judecătoriile, primăriile şi altele asemenea.

În România oricine va sta la coadă va pândi permanent momentul când poate profita de o neatenţie sau oportunitate pentru a trece în faţa celui dinaintea lui sau a sări cu totul rândul. Aşteptarea la rând este umilinţă în mentalitatea noastră, la fel ca trasul apei într-un veceu public sau ridicarea excrementului de la câinele tău de pe trotuar… Respectul faţă de celălalt este aproape de zero, acesta nu se manifestă decât în prezenţa unei haine elegante, scumpe sau a unui aspect impunător care intimidează. Un om important va avea liber în faţă oricând şi oriunde. Chiar şi acolo unde spiritul contează mai mult decât materialul. Să ne amintim coada de la moaştele Sfintei Parascheva din fiecare an unde se stă zeci de ore în frig şi ploaie, dar pe care toţi politicienii aflaţi "în trecere" o sar cu nesimţire şi fără mustrări de conştiinţă. Săritul peste rând e un fel de furt, şi iată că şi la cele sfinte se fură!…

Eram la o trecere de pietoni din Bucureşti anul trecut. Se adunaseră mulţi pietoni care aşteptau schimbarea culorii semaforului. Când maşinile s-au oprit, deşi pietonii aveau încă roşu, toţi au început să traverseze. La urmă, pe trotuar, a rămas un singur om, un japonez care a aşteptat liniştit să se facă verde şi abia apoi a traversat. El nu se grăbea, nu avea probleme urgente, ţara lui este una dintre cele mai dezvoltate din lume, noi suntem cei care trebuie să îl prindem din urmă, la propriu şi la figurat…

Briscan Zara este scriitor şi publicist