Caută 
1 MIN
În percepţia publică, epoca fanariotă are o faimă neagră. Imaginată ca timp al căderii în istorie, ca „lume scufundată“, perioada cuprinsă între finele veacului al XVII-lea şi începutul secolului al XIX-lea este adesea pomenită pentru a sublinia contrastul dintre zumzetul Revoluţiei industriale care a modelat Occidentul şi somnul vecin cu veşnicia al seminţiilor din Răsăritul Europei.
Pe când alţii ridicau fabrici şi oraşe, la noi, câte-un vodă-n caftan, cabaniţă şi cucă îi jupuia pe sărmanii băştinaşi, în numele peşcheşului, în loc să construiască şcoli, spitale şi manufacturi. Astăzi, din vechile obiceiuri au rămas doar vorbele: miniştrii se căftănesc, baronii adună haraciul pentru Înaltul Partid, ţara geme sub ciocoii actuali. Ai zice că de la Vasile Lupu, Matei Basarab, punând la socoteală şi martiriul lui Brâncoveanu Vodă, o nefastă roată a istoriei ne tot azvârle în trecut. Ce alt soi de epocă, dacă nu fanariotă, să fie aceea în care aducem haine, telenovele şi zaharicale de la bazarele Stambulului, ne facem vacanţele şi bugetul naţional ca grecii şi ne purtăm mai abitir ca nişte turci?
În pofida stereotipului, care a prefăcut fanariotul în oaia neagră a tranziţiei contemporane şi ciocoiul în cel mai de succes produs uman al mediului politic românesc, albumul realizat de Tudor Dinu, Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei (Humanitas, 2018), are meritul de a readuce în conştiinţa publicului educat o lume de poveste despre care, de altfel, a scris cu delicat meşteşug retoric şi doamna Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.
Câteva cuvinte despre autor: dl. Tudor Dinu este conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, absolvent al secţiei de filologie clasică, doctor în filologie sub îndrumarea doamnei Prof. Lucia Wald, elenist şi specialist în istoria culturală a epocii fanariote. Este autorul unor lucrări notabile, precum Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (Humanitas, 2011) şi Bucureştiul fanariot (Humanitas, 2015), lucrare gândită ca prim volum al unei trilogii ştiinţifice.
Mai multe cuvinte despre album: Cartea recent apărută este rezultatul unei documentări ample asupra tablourilor votive (portrete ale ctitorilor) culese din 230 de biserici construite în Ţara Românească şi în Moldova între 1711-1821. Marea parte a materialului iconografic provine din Muntenia. Radiografia documentară se organizează în jurul unei axe de tip socio-cultural (statutul ctitorilor de aşezăminte religioase), dar are în vedere o stratificare mai amplă, de la zugravi, meşteri şi trăitori în mănăstiri, la negustori, militari şi dregători de mai multe ranguri. Orientată în funcţie de condiţia socială şi de prestigiul public al ctitorilor, explorarea atinge o sferă de cuprindere aproape fără rest şi oferă un tablou credibil al tipurilor omeneşti ascunse astăzi în negurile secolului al XVIII-lea. În vorbe mai puţin pretenţioase, scriem că autorul s-a întovărăşit cu aparatul de fotografiat şi a decupat din pictura murală a unor biserici mai puţin căutate (unele aproape ajunse în ruină) chipurile celor care au contribuit la zidirea lor. Că viaţa acestor zidiri s-a dovedit mai lungă decât cea a oamenilor care au ctitorit biserici, albumul o dovedeşte cu prisosinţă. În fond, tabloul votiv este un metaforic aparat de fotografiat, foarte scump şi cu o retorică vizuală capricioasă, valorificat cu mult înainte de apariţia oricărei camere de luat vederi.
Documentarea iconografică a volumului merită, în opinia noastră, un calificativ fără echivoc: sen-za-ţi-o-na-lă. O notă inconfundabilă de viaţă străbate ca un fior de lumină canonul aspru, stihial al picturii murale creştin-ortodoxe. Contemplând detaliile (fizionomice, gestuale, vestimentare, ornamentale ş.a.), privitorul este transportat parcă fără veste în lumea purtătorilor de caftane, calpace, fermenele, giubele, gugiumane, spre a face cunoştinţă cu demult uitată galerie de arnăuţi, cămăraşi, clucerese, medelnicerese, sufragani şi toptangii. Acest şirag de arome lexicale vechi nu face decât să anunţe, în chip searbăd şi convenţional, încântarea ochiului şi delectarea imaginaţiei. Pe cât de luxuriantă e zestrea imagistică a cărţii, pe atât de cântărită şi de bine strunită e prezentarea materialului documentar. Pare că entuziasmul autorului şi bucuria de a scoate la lumină chipurile întunecate de fum şi de timp s-au sublimat într-un discurs calculat şi amănunţit până la pedanterie, dar contrastul dintre literatura fastuoasă din tablourile votive şi tonul atent drămuit al poveştilor prinse în ramele cuvintelor devoalează că autorul e înzestrat cu priceperea de a sugera, fără a epata, şi cu ştiinţa de a spune cum stau lucrurile, fără a le epuiza misterul.
În chip de concluzie: Nu putem neglija perspectiva autorului, în condiţiile în care acesta subliniază că „portretele votive oferă o excelentă introducere vizuală în istoria veacului al XVIII-lea, ai cărui oameni nu mai apar doar ca simple nume risipite prin documentele vremii, ci revin parcă, în mod nesperat, la viaţă“ (op. cit., p. 235). În prelungirea gândului auctorial, ne întrebăm cum ar fi dacă această excelentă istorie vizuală a epocii fanariote, pe care o recomand fără rezerve, ar fi coroborată cu surse documentare precum manuscrisele, scrisorile, scrierile de călătorie şi alte tipuri de documente de arhivă pentru a strânge, în lamura unei cercetări de antropologie culturală, o panoramă a uitatului veac al XVIII-lea românesc?
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi
