Păcate, patimi, nefiinţă

Mântuitorul nu venise la Ioan să se cureţe, să-şi mărturisească vreun păcat ci, dimpotrivă, spre "a ridica păcatul lumii" (cf. Ioan 1, 29), să ia asupra Sa ceea ce "lăsaseră" aceia în apă. "Tot poporul" e un mod de a numi păcatele întregului neam omenesc, din toată vremea şi din tot locul. Aşadar, nu este păcat săvârşit de noi care să nu fi fost asumat deja de Hristos, fie că noi conştientizăm sau nu acest lucru. Hristos este pe Cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor (v. Blaise Pascal), pentru că până în vremurile de pe urmă vor fi oameni care vor păcătui. Dar este, totodată, şi în slava dumnezeirii. Mintea omenească nu poate înţelege acest paradox, doar dragostea desăvârşită îl pricepe.

***

Iertarea păcatelor nu are un caracter juridic. Păcatul nu se reduce la încălcarea unei legi (fie ea şi divină) care atrage după sine consecinţe. Păcatul este o rupere de Creatorul tuturor, de Tatăl ceresc, şi o întoarcere pătimaşă a sufletului spre cele create. Aşa cum unii rup relaţia cu părinţii care i-au născut şi i-au crescut, tot aşa unii rup relaţia cu Dumnezeu. Iertarea restaurează o relaţie, nu prescrie o pedeapsă.

***

Diavolul nu spune: "Bea, droghează-te, consumă pornografie etc. ca să devii dependent", ci îţi spune: "Dacă vei face asta sau asta, te vei simţi bine şi vei avea parte de mari plăceri". Şi lucrul acesta se şi confirmă, până la momentul în care sesizezi că aceste plăceri nu mai reprezintă o opţiune liberă, ci o constrângere. Ai o nevoie imperioasă de a ţi le satisface, altminteri începi să te simţi rău. Constaţi, pe propria ta piele, spusa Părinţilor: în momentul în care optezi să faci un păcat, e ca şi cum ai apuca un băţ care are două capete: la unul dintre ele este plăcerea, iar la celălalt este durerea; dacă l-ai prins pe primul, obligatoriu îl vei avea şi pe al doilea. Iar dependenţa de plăcere este cumplită, îţi restrânge dramatic opţiunile şi libertatea. Altfel spus, şoapta ispititoare a diavolului o putem asemăna cu îndemnul de a intra într-o colivie de aur: la început, vrăjmaşul îţi arată cu insistenţă aurul sclipitor care îţi ia ochii; după ce intri acolo şi se închide uşa, începi să vezi gratiile de care tragi în zadar spre a te elibera.

***

Putem lesne sesiza când un om este posedat, există semne exterioare vizibile. Dar când suntem biruiţi de păcate, când suntem împătimiţi, ne vine mai greu să conştientizăm că suntem sub influenţa şi sub puterea satanei. Păcatul, oricât de mic ar fi, ne leagă puţin câte puţin, perfid, dar cu lanţuri cu mult mai grele decât este jugul în care se chinuie demonizaţii.

***

Patimă nu e doar dependenţa de plăcere, ci şi perversa dorinţă de a suferi. Pare-mi-se că, în acest veac al confortului, mai degrabă se întâlneşte – dincolo de căutarea plăcerilor – acest al doilea mod de a trăi pătimaş. E cu atât mai grav, cu cât celui care suferă astfel i se pare, nu de puţine ori, că e un soi de victimă situată în proximitatea martirilor. Procesul de despătimire e cu mult mai anevoios în acest caz decât în situaţia celui dependent de plăcere.

***

Friedrich Nietzsche atenţionează în lucrarea "Dincolo de bine şi de rău" că, "de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului". Ne putem uita în "hău", dar ne asumăm riscul ca şi hăul (răul) să se "uite" în noi. Dacă ne-am rupt de Dumnezeu, inevitabil ne confruntăm cu teribila ispită de a tinde către nefiinţă, către… nimic. Patimile, păcatele nu sunt decât exerciţii de a nu (mai) exista. Un alcoolic, spre exemplu, este un om nemulţumit cu ceea ce trăieşte, care caută "refugiu" într-o iluzie, în altceva decât propria-i existenţă – cu bunele şi cu relele ei. Şi se poate lesne sesiza, în orice persoană cu adicţii, tendinţa de a se (auto)distruge, de a se anihila. Sinuciderea este păcatul suprem, tocmai pentru că e refuzul absolut al existenţei. Dar nefiinţă… nu este. Existenţa noastră va continua în veşnicie – noi putem alege, conştient sau nu, doar modul în care va fi ea: spre bucurie sau spre chin.