Pâlpâiri

Dan Lungu loveşte, în roman, două mentalităţi, două medii distincte şi două concepţii despre realitate total diferite. Dar mai face să coexiste şi cel puţin două tipuri de discurs divergente. Naratorul provine dintr-o lume care şi-a elaborat metode şi strategii ştiinţifice pentru orice tresărire, cât de palidă, a realităţii: totul este controlat, imprevizibilul a fost eliminat dintre posibilităţile de manifestare a lumii. Virtualul a înlocuit fenomenologicul şi şi-a impus consistenţa pixelată. Preferinţele, dorinţele, ezitările, dilemele, încercările sunt, toate, înlocuite de statistici. Individul află din start care sunt şansele încercărilor sale, aşa încât personalitatea lui nu mai are intervalul necesar ca să se manifeste. Lumea a fost înlocuită cu o imagine milimetric programată, lumea vie a fost desenată ca o sumă de posibilităţi prevăzute în program, asemnea unui joc video. Totul funcţionează perfect, nu e loc de arbitrar, nu e loc de nereuşită. Dar Dan Lungu are inteligenţa de a nu insista în această direcţie, de a păstra echivocul: cartea nu acordă suficientă importanţă fundalului pentru a deveni o distopie sau un scenariu SF, pentru a aluneca în stereotipia acestui tip de discurs. O sugerează şi asta e suficient.

Personajul-narator e nemulţumit de lumea lui impecabilă, e plictisit de perfecţiunea ei. Prin urmare, îşi cere, lucru foarte rar, la care are o singură şansă în viaţă, un „concediu de recuperare identitară” şi, conform prescripţiilor statistice, alege să şi-l petreacă într-un mediu cât se poate de diferit: într-un sat. Aici, se simte ca un extraterestru (poate de aici sugestia din cronica lui Mihai Iovănel): a ajuns la capătul lumii, căci, nu e aşa?, „capătul lumii e acolo unde eşti offline.” Aici e nevoit să îşi reprime nu doar tabieturile, prejudecăţile, ci şi reflexele. La început, priveşte pe geamul camerei pe care o ocupă în curtea vecinului ca şi cum s-ar uita pe ecranul computerului. Dacă ar fi fost doar atât, romanul nu ar fi făcut decât să analizeze suplu un clişeu. Dan Lungu de acum 10 ani ar fi valorificat, probabil, cu mult umor, într-o naraţiune sincopată, acest subiect (aşa cum procedase, de pildă, în Sunt o babă comunistă! cu una dintre temele cele mai acroşante ale momentului respectiv). Dan Lungu cel de acum îl împinge însă în fundal, pentru a adânci posibilităţile. Nu mai rămâne la suprafaţă, nu mai încurajează povestea spontană, vioaie, care să amuze, să incite la reflectare fără să indice şi direcţia. Sociologul ştie că toate instrumentele ştiinţifice, bazate pe statistici, pe sondaje, oricât de riguroase, pot explica funcţionarea unui sistem social, dar ratează un lucru esenţial: unicitatea, adică umanul, tot ce este mai profund şi mai unic în individ.

Protagonistul romanului, e, deci, un disident, un nemulţumit de marele fals, de sistemul care provoacă inventarea ştiinţifică a unei realităţi apocrife, rupte de elementar şi de firesc şi mai ales de natură, pe care, astfel, o controlează. Numai că accentul nu cade pe acest conflict, ci pe încercarea eroului de a-şi conserva identitatea, de a nu se lăsa confiscat sau sedus de avantajele lumii sale, care e cea a centrului de unde emană puterea. Prin urmare, el se exilează într-o realitate mult mai concretă, abundent concretă. Pentru a-şi recupera identitatea, personajul lucrează la elaborarea unei „epistemologii proprii” prin care să fundamenteze ştiinţific o intuiţie privitoare la realitate: aceasta ar avea, uneori, nişte noduli aproape insesizabili în care realitatea poate găzdui contrariul ei, puncte minimale prin care imprevizibilul intră în lume. El le numeşte „pâlpâiri”. Aici stă, de fapt, miezul romanului: într-o teorie. Nu într-o poveste, nu într-un personaj, ci într-o teorie: „Există mici incidente sau amănunte, de o natură aparte, care funcţionează ca adevărate macazuri. Care depăşesc stadiul de imperfecţiuni ale unei realităţi ce se regenerează şi se transformă în fisuri, prin care poţi vedea hăul sau posibilitatea unei alte realităţi. Mă interesează detaliile care destabilizează echilibre, tulbură suprafeţe, poticnelile sau tusea care desvrăjesc discursuri, pâlpirile care subminează involuntar lumi şi ne obligă să o luăm de la capăt cu întrebarea «cine suntem?». Există un punct în care realitatea basculează în iluzie, în care deciziile ies din rutina cotidiană, sunt trădate, rămân fără obiect.”

Odată elaborată această teorie, personajul contemplă, studiază realitatea din acest unghi. Or, privită permanent cu un anumit interes, dintr-un punct fix, ea îşi relevă aspect nebănuite. Satul devine terenul de investigaţie pe care îşi verifică teoria. Or, conform unui aparent paradox filosofic, conceptul, odată intuit şi formulat, trage după el realitatea, care i se supune. Dan Lungu îşi lasă personajul să teoretizeze, să speculeze. Nu îi retează discrusurile, astfel încât o parte consistentă a cărţii e alcătuită din asemnea peroraţii, digresiuni necesare, foarte bine articulate. Acesta este, după mine, tonul principal al cărţii, de aceea romanul începe cu o astfel de dizertaţie, pentru a fixa registrul. Sunt aici unele dintre cele mai bune şi mai profunde pagini ale cărţii. Aici e de găsit noul Dan Lungu, de fapt: în curajul de a nu-şi mai cenzura reţeaua ideatică din spatele intrigii, în încrederea pe care i-o acordă cititorului. Astfel, intrigile colaterale devin probe care verifică teoria. Dar ele au şi rolul, pe care şi-l îndeplinesc cu brio, de a impune un ritm alert lecturii, de a susţine nu doar curiozitatea, ci şi interesul prin inserturile comice. Citită şi aşa, cu inters pentru naraţiunile ei secundare, cartea oferă multiple satisfacţii.

În Pâlpâiri Dan Lungu a ridicat vizibil miza. Este, o spun şi eu, romanul său cel mai reuşit, tocmai prin ceea ce nu se manifesta în cărţile dinainte: discursul speculativ, ideatic.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi