Păpică

„Codrine”, m-a abordat el abrupt, „nu sînt de acord cu imaginea copilului contemporan creionată de articolul tău, articol bazat sau nu – în fine, e treaba ta! – pe fapte reale, aşa cum pretinzi de obicei. Nu cred deloc în existenţa făpturii sugerate de tine acolo prin intermediul micuţului Maurice Jean-Pierre Turbişor. O făptură raw-vegană, apărătoare a animalelor, a persoanelor non-umane, obsedată carevasăzică de drepturile necuvîntătoarelor etc., etc., bla-bla-bla. Resping ideea în mod fundamental, bazîndu-mă, evident, pe experienţa proprie. Am, la rîndu-mi, din a doua căsătorie, un băiat la Grădiniţă, Claude-Emmanuel, iar viziunea lui şi a tovarăşilor săi asupra lumii diferă semnificativ de cea aparent închegată în grupa erouaşului de plastilină. Mai precis, copii postmoderni cunoscuţi de mine nemijlocit se dovedesc nişte carnasieri incorigibili, devoratori de burgers şi nuggets (vestiţii nagîţi, dacă îţi aminteşti maniera de traducere, la noi, a termenului, pe la începutul anilor nouăzeci, atunci cînd năstruşnicele şniţeluţe au pătruns în magazinele alimentare autohtone!). Puştanii actuali sînt feroce, sangvinari şi pantagruelici. Mai mult, au vocaţie de teoreticieni ai unei new age nutriţionale apocaliptice…”

„Teoreticieni?” l-am oprit. „Ce vrei să spui? Sînt preşcolari. Ce teoretizează?” „Vai, vai, omule”, a ripostat Tripoli, „te găseşti în urmă cu evaluarea noilor generaţii de – iertată fie-mi incorectitudinea politică! – umanoizi! Preşcolari, preşcolari, nu-i vorbă, însă precoce, articulaţi în convingeri personale şi la fel de vehemenţi precum Jean Pierre-ul tău, numai că în sens invers! Bunăoară, cel mai bun prieten al lui Claude, un flăcăuţ de cinci ani şi jumătate, dar care arată de zece, Tottenham (nu-mi dau seama dacă este o poreclă ori numele lui real; eu aşa l-am preluat în memorie, cu apelativul Tottenham, pronunţat, bineînţeles, greşit, Totănhem, nu Totnăm, cum ar fi potrivit conform standardelor englezei britanice!), şi-a apostrofat recent părinţii care încercau să-l convingă să accepte, la masă, şi cîteva garnituri vegetale lîngă proteinele excesive de origine animală. E stupid ce-mi cereţi, a replicat, sigur pe el, copilul. Legumele reprezintă chestii lipsite de gust, complet inutile. Să luăm iepurele! Acest rozător retardat se hrăneşte vegetarian şi aleargă, practic, încontinuu. Logic, ar trebui să fie cea mai sănătoasă şi longevivă creatură de pe pămînt. Nonsens! Are o speranţă de viaţă absolut ridicolă. Se stinge mai rapid decît lumînarea adusă de Buni de la biserică în noaptea de Înviere. Un nefericit lipsit de perspectivă, un ratat mizerabil, un fariseu impardonabil… Bine, au ţipat părinţii înfricoşaţi de discursul extraterestru al fiului lor, şi care animal ţi se pare ţie adecvat, alimentar vorbind?”

„Garfield”, a declamat, solemn şi fără pic de ezitare, băiatul. „Motanul Garfield, mîncăul leneş şi răutăcios, rămîne modelul meu în viaţă. Ca şi el, vreau să mă îndop in aeternum. (In aeternum? Dumnezeule mare, la cinci ani aşa un vocabular?! Ce ţi-e şi cu postmodernitatea asta, am gîndit!). Să am burta mare şi mustăţile uleioase, dar, mai ales, să fiu cinic. Cinic, sarcastic, sfidător, asemenea acelei obrăznicături de mîţă. De mîţă împuţită. Da, da, ăsta va fi scopul meu în viaţă: să devin un împuţit, o obrăznicătură!” După o pauză, colegul a continuat: „Pesemne că nu mai trebuie să precizez, Codrine: Tottenham nu constituie o excepţie! Oh, nicidecum! Un alt coleg de-al lor fuge prin casă cu McPuişorul în gură, simulînd vînătoarea de felină mare din spaţiile aride ale savanei. Ţine sandvişul între dinţi ca un leopard care tocmai a vînat un pui de antilopă. Tot un băieţaş din grupa lor haleşte Mc-urile hulpav, lăsînd sosurile roşii, demonstrativ, să i se scurgă pe la colţurile gurii, asemenea sîngelui de pradă doborîtă…” „Ok”, l-am întrerupt iarăşi speriat, „dar Claude al tău ce zice?” „Ce să zică? Ne ţine – mie şi soţiei – discursuri savante despre beneficiul E-urilor în alimentaţie. Ne-a explicat că prigoana împotriva aditivilor alimentari ilustrează un gest iresponsabil. Reprezintă invenţia unor minţi plate, limitate, confuze, care nu pricep progresul şi rigorile sale. Păi, a strigat el tare la noi într-o seară, cum ar mai supravieţui miliardele de troglodiţi ai Terrei fără mîncare conservată?”

Merdeneu s-a oprit aici, creînd suspans. Apoi a redat, gnomic, răspunsul morbid al fiului său: „Ar ajunge canibali sumbri! Ceea ce, a precizat Claude ulterior, profund meditativ, poate nici n-ar fi o variantă rea! Prin urmare, prietene filolog, mai lasă-ne, te rugăm, cu menajeriile tale de plastilină! Avem, după cum observi, probleme mai grave la orizont!”.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Publicitate și alte recomandări video