Paradoxul australian

N-am urmărit scandalul Novak Djokovic din Australia decât sporadic. Am prins însă din zbor unele informaţii pe care le-am adăugat altora şi am făcut o supă, un borş mai bine-zis, “postcolonial”, întâlnit atât la oameni, cât şi la popoare întregi. Nu mă interesează aşadar cazul „Nole”, în particular, ci mă fascinează transformarea oamenilor şi a popoarelor odată cu trecerea timpului.

Am aflat cu mare uimire că Australia este una dintre cele mai pretenţioase ţări din lume în privinţa vizitatorilor care vor să-i calce hotarul. Şi când spun asta mă refer la faptul că acceptă doar cetăţeni onorabili, cu profiluri de lorzi şi duci, gentlemeni, oameni cu obrazul subţire, educaţi şi fini, care nu suportă decât vorbitul frumos, mirosul plăcut, zâmbetul şi buna cuviinţă. Şi asta mă zgârie pe creier pentru că e o contradicţie în termeni faţă de ce era la început această fostă colonie.            

Gândul mă trimite tot mai mult la un tip de om care în şcoala generală şi liceu era un golănaş, un chiulangiu pus mereu pe şotii, unul care culegea mucuri de ţigară de pe jos şi fuma pe ascuns în baie, care fura bani şi mâncare de la colegi, ori care se bătea la discoteci ca prostul; îl ştia toată lumea, că era simpatic şi de gaşcă, dar care peste ani, după ce a devenit matur şi are familie, casă, copii, avere, pretinde a fi de neam ales, serios, educat, pretenţios, delicat şi civilizat până peste poate. Unul dintre aceia care nu mai beau decât whisky de la 500 de lei în sus sticla, care nu poartă decât haine de firmă, miros a parfum rar, sunt abonaţi la club de tenis, îşi fac vacanţele prin Insulele Canare, au numere de telefon ale unor parlamentari sau miniştri, şi prieteni doar avocaţi, judecători şi medici. Nu suportă oamenii săraci, copiii lor sunt la şcoli particulare, iar maşina lor costă cât o casă de la periferie. Nu se întâlnesc niciodată cu foşti colegi, dar când o fac, îi tratează pe aceştia de sus, şmechereşte, ca de la şef la subaltern.

Unii şi-au schimbat chiar accentul şi nu mai vorbesc moldoveneşte pentru că soţiile lor sunt de neam ales care nu suportă „mârlanii”.

Ei bine, ăştia sunt australienii. Moştenitorii cuceritorilor olandezi şi englezi care au invadat un continent bogat şi liniştit, un paradis, au exterminat populaţiile indigene în cel mai crud mod, şi şi-au instaurat propria „democraţie”. De la o populaţie iniţială de aproximativ 500000 de aborigeni în 1788, strămoşii cetăţenilor respectabili şi pretenţioşi de azi i-au redus la cca 60000 de indivizi în 1920. În locul populaţiilor indigene continentul a fost invadat de penali la propriu, condamnaţi pentru diverse delicte, puşcăriaşi exportaţi din Anglia pentru că ţara-mamă nu putea să-i mai suporte, să-i mai întreţină.

Azi, însă, sunt atât de civilizaţi, iubesc atât de mult dreptatea şi corectitudinea, încât nu mai pot să accepte oameni pătaţi pe pământul lor, foşti colegi de caterincă…

De-a lungul timpului Australia a avut nişte decizii contra unor vizitatori destul de jenante, ca ale unui om care a uitat ce înseamnă de fapt libertatea pe care el însuşi a căutat-o şi iubit-o mai mult decât orice pe lume, şi care chiar a proslăvit-o. Sunt celebre refuzurile de intrare în ţară sau expulzările unor vedete care chipurile nu erau suficient de pure la suflet, în intenţii şi în CV ca să calce pe pământul australian sfânt şi nepângărit de nicio răutate.

Nu sunt fan şi nici nu simpatizez, de exemplu, cu rapperii Snoop Dog, şi nici cu Eminem, nu dau doi bani pe muzica lor, cu atât mai puţin pe ciudatele lor personalităţi, idei sau obiceiuri, dar să le interzici intrarea în ţară pentru că „nu par genul de tip pe care şi-l doresc”, sau pentru că ar putea avea „o posibilă influenţă dăunătoare pentru tineretul australian, deoarece ar fi promovat o cultură a drogurilor, violenţei şi a… limbajului vulgar”, asta e de râsul curcilor. Eu încă cred că au fost doar nişte glume, nişte faze „la mişto” ale unor vameşi. Înţeleg să dai afară ori să nu-i permiţi intrarea cuiva care a minţit, a înşelat autorităţile ţării respective pentru a fi acceptat, comiţând astfel o ilegalitate, o fapta imorală, dar să interzici cuiva să intre pentru că e într-un anumit fel şi are anumite idei, asta cred că e deplasat. Unde mai e libertatea gândirii atât de mult amintită în toate constituţiile democratice?

Mai sunt ţări ca Australia, cu acelaşi CV, cu aceeaşi marcă genetică şi comportamentală, cum ar fi SUA sau Nouă Zeelandă, dar mă opresc aici, că poate mai călătoresc şi eu cândva…

Nu zic să accepţi pe oricine îţi bate în poartă, mai ales acum că stai într-un cartier select, curat, pretenţios, ai iarba tunsă la milimetru, în casă miroase a levănţică şi nu găseşti fir de praf nicăieri, dar trebuie totuşi trasată o linie între democraţie reală şi abuz democratic, cu damf de tiranie.

Am întâlnit deseori oameni care s-au schimbat radical la maturitate faţă de copilărie sau prima tinereţe. Unii sunt de nerecunoscut la propriu, adică nici nu îţi mai dai seama cu cine vorbeşti. Pui în faţa ochilor poza cu moaca pistruiată de şmecher şi părul zburlit a fostului coleg de clasă din timpul taberei când v-aţi îmbătat prima oară, când aţi spart geamul de la camera „dirigăi” sau aţi rupt patul de la atâtea sărituri, şi priveşti în paralel pe individul din faţa ta, acelaşi în carne şi oase, dar complet diferit. E un alt om acolo. Cum e posibil aşa ceva? Cum se poate cineva nega pe sine atât de mult, încât să nu mai aibă nici cea mai mică urmă din cel vechi?

Nu suportă glumele personale, aluziile amicale, ocoleşte discuţiile directe, înghiontelile colegiale, uneori chiar nici nu vrea să îl tutuieşti! Şi cel mai rău e că tipul acela gândeşte exact invers faţă de cel pe care îl ştiai. Pentru că acum e şef, e mare, e bogat, e curat şi sătul, nu mai vine la tine la uşă să îţi ceară un „sandviş”, nu te mai roagă să îl ajuţi să rezolve tema la mate şi altele asemenea. Nici nu încape vorbă să îi ceri acum ceva, să îl rogi pentru o favoare, exclus, azi el e din altă ligă, nu vorbeşte cu de-alde tine, nu are timp. Nici să nu îndrăzneşti să îi ceri numărul de telefon, te-ar refuza într-un mod atât de penibil, încât ar fi mai bine să te scuteşti pe tine de jena lui.

Prefer de o mie de ori un om, un popor ca românii, în forma lor clasică, aflată şi ea, ce-i drept, pe cale de dispariţie, care sunt în majoritatea lor sinceri şi direcţi, cu toate riscurile şi neajunsurile ce decurg de aici, care îţi zâmbesc dacă te plac şi te sictiresc din prima dacă îi enervezi, care se ceartă cu tine pentru că aşa au chef azi, iar mâine te invită la o bere să râdeţi de cele întâmplate. Cine ţine la supărare, cine are aere superioare, cine nu îşi asumă trecutul şi nu îl integrează în mod natural în prezent nu e om, e cârpă!

Dacă ar fi să judecăm lucrurile după cum par a fi, românii nu ar avea ce căuta în Australia sau altă ţară asemănătoare pentru că ar fi o influenţă dăunătoare pentru tinerii puri şi bine crescuţi din acea ţară. Nimeni nu vrea să pângărească un popor fericit, în bunăstarea şi pacea lui artificiale, cu idei noi şi posibil tulburătoare. Toţi acei cetăţeni vor doar să zâmbească fals celorlalţi, inclusiv lor înşişi din oglindă, să pretindă că totul e perfect şi să îşi ascundă cadavrele în debara cât mai mult şi mai bine. 

Briscan Zara este scriitor şi publicist