Pe faţă şi pe dos

Practic, încearcă să forţează acum mâna din ce în ce mai molatică a PSD-ului ca să dărâme guvernul Orban, pentru a-i da la următoare mişcare lovitura de graţie. Cu alte cuvinte, aşa cum un jucător de şah sacrifică regina pentru a câştiga partida, aşa şi preşedintele Iohannis se pregăteşte să-l sacrifice (temporar, probabil) pe Ludovic Orban, trimiţându-l pe tuşă până după alegeri, ca să poată avea o mai mare marjă de desfăşurare a atacurilor devastatoare care vor veni imediat după căderea guvernului PNL. Dacă în prezent PSD-ul e acuzat de „cinism inimaginabil”, iar PNL-ul e absolvit de orice vină („Guvernului i s-au luat din mână legile pentru 3 săptămâni”, a spus Ionhannis; s-a uitat şi de sparangheliadă, de cele 27 de ordonanţe de urgenţă emise într-o noapte, de achiziţii la preţuri astronomice, de petrecerile de la guvern etc, etc.), imediat după căderea guvernului Orban, când pandemia va cunoaşte o nouă fază de ascensiune, PSD-ul va fi învinuit de crimă împotriva umanităţii, astfel încât chiar şi propriul său electorat va fi paralizat de frică.

Asta pe de o parte. Pe de alta, chiar dacă va pica la moţiune, tot guvernul Orban va rămâne la butoane până la alegeri şi, probabil, şi după. După atacul preşedintelui Iohannis, PSD-ului i s-a tăiat orice şansă de a câştiga alegerile locale şi parlamentare care bat la uşă. Partidul condus de „indecisul” Marcel Ciolacu, care pare să răspundă la comenzile date de la Cotroceni, se află în poziţie de pat. Orice ce va face, se va încurca în propriile-i mişcări. „Cu cinism, PSD a creat intenţionat această criză sanitară – a precizat preşedintele Iohannis.” Şi a făcut asta „din pricina succeselor Guvernului”. Adică, din pricina invidiei. „Dragii mei – a adăugat preşedintele -, explicaţia e cutremurător de simplă. PSD a vrut să creeze o criză sanitară pentru a avea motiv să critice Guvernul.” Căci, „Pentru PSD nu contează că mii de români s-au îmbolnăvit. Acesta este PSD, aceasta este explicaţia şi vă rog să o ţineţi minte!”

*

Dacă, într-adevăr, Marcel Ciolacu a fost, aşa cum afirmă într-un articol Cornel Nistorescu, „purtătorul de genţi al lui Omar Hayssam”, atunci, pornind de la această sintagmă, începem să înţelegem că el nu a acţionat şi nici nu acţionează după capul său, ci al altora. Nimeni nu putea ajunge în preajma lui Omar Hayssam fără acordul serviciilor. Probabil că atunci Marcel Ciolacu se afla în misiune. Dar iată ce scrie şi Wikipedia despre Marcel Ciolacu şi relaţia sau Omar Hayssam: „Marcel Ciolacu a fost implicat într-un scandal mediatic după ce, în mai 2015, în presă au apărut fotografii cu acesta alături de Onmar Hayssam la o partidă de vânătoare organizată de Direcţia Silvică Buzău. În plus, au existat informaţii potrivit cărora Ciolacu a apărut pe o listă de datornici ai lui Hayssam. La începutul anilor 2000, Hayssam l-ar fi împrumutat cu 200 de milioane de lei vechi. Ca urmare a scandalului, premierul Victor Ponta l-a înlăturat din funcţia de consilier onorific al prim-ministrului.” „Între un PSD corupt, cum a fost perceput pe vremea lui Liviu Dragnea, şi un PSD de oameni proşti şi fricoşi, învârtiţi pe degete şi păpuşaţi de la Cotroceni şi de la Serviciul Roman de Informaţii – scrie Cornel Nistorescu -, eu nu văd nici o diferenţă. Doar că PSD-ul condus de proşti şi mămăligi este mai ineficient decât PSD-ul cu poftă de bani! „Dacă Marcel Ciolacu – mai afirmă Nistorescu – nu ştie să facă opoziţie şi crede că mergând pe burtă îşi păstrează şi poziţia, şi influenţa în PSD şi legăturile cu Cotroceniul şi cu SRI-ul se înşeală. Nu este el marele jucător al politicii româneşti. Mai degrabă, într-un moment în care era nevoie (şi este loc de Opoziţie!), el joacă doar rolul unui Încurcă lume, molâu, pofticios ca un călugăr perfid şi cu o voce de pâslă prăfuită. Este primul preşedinte de mămăligă căţărat în fruntea unui partid politic parlamentar de o asemenea anvergură”.

*

„Nu ştiu dacă ce spun e corect sau nu – scrie criticul literar şi, cred, prietenul meu, Tudorel Urian într-o postare recentă – dar mi se pare îngrozitor răspunsul oferit de Klaus Iohannis la întrebarea dacă România va participa sau nu la boicotul impus de SUA Chinei. O poziţie călduţă, vom avea propria noastră analiză, aştept o poziţie de la MAE, voi analiza etc. Dezamăgitor, din punctul meu de vedere. Cel mai elegant mi s-ar fi părut sa spună ca SUA sunt principalul aliat al României, că vor exista consultări la nivelul UE şi că în mod sigur poziţia României va fi convergentă cu cea a partenerilor noştri euro-atlantici.” Sincer vorbind, răspunsul lui Iohannis mi se pare unul diplomatic. Istoria ne învaţă că, în momentul în care joci şi mizezi pe o singură (mare) putere, rişti să devii o monedă de schimb între marile puteri, atunci când acestea îşi reglează, pe sub masă, conturile. Legat de această chestiune, vine în minte răspunsul pe care mi l-a dat preşedintele Uniunii Scriitorilor din Vietnam când l-am întrebat despre relaţia Vietnamului cu China. „Cum să vă spun, mi-a răspuns preşedintele. Deşi Vietnamul are o populaţie de 95 de milioane de locuitori, e o ţară mică sau mijlocie în comparaţie cu ţările din jur. În Europa ar fi o ţară mare. Dar aici, în Asia, avem alte măsuri. Noi suntem conştienţi că trăim în preajma marilor coloşi. De aceea trebuie să facem un balet politic asemănător aceluia pe care l-ar face un pui de elefant nimerit în cuşca unor lei. Dacă vom face un pas mai mare înspre China, suntem conştienţi că această ţară imensă ne va înghiţi. La fel se va întâmpla şi dacă vom respinge avansurile Chinei. Atunci această ţară va avea grijă să ne taie din avânt. Dar pe lângă China mai e şi India, aflată în plină ascensiune. Mai sunt şi Statele Unite, care au un mare interese în zonă. Poate că mai sunt şi alte puteri. Suntem conştienţi de potenţialul nostru, dar şi de potenţialul ţărilor ce ne înconjoară. De aceea facem un joc politic cât mai subtil.” „Poate că vă e teamă de aceste ţări?” am întrebat. „Nu, mi-a răspuns preşedintele, ridicând în cinstea noastră un toast. Nu ne este frică. Vietnamul ştie să se apere. Şi ştie să atace. De-a lungul istoriei noastre milenare, arareori Vietnamul a fost înfrânt. Suntem însă prudenţi. Vrem să ne dezvoltăm, nu să declanşăm războaie, ca să ne întoarcem iarăşi de acolo de unde am plecat.” Poate că un astfel de balet face acum şi preşedintele Iohannis, măsurând cu atenţie forţele din jur.

*

Chestia asta că „poporul e de vină” parcă am mai auzit-o. În anii de glorie ai Epocii de aur, în perioada industrializării, tovarăşa Elena, care îl însoţea adesea pe tovarăşul în vizitele sale de lucru prin oraşele patriei, făcea câte o criză de isterie atunci când vedea cozi nesfârşite întinzându-se în faţa magazinelor. De obicei, cozile dispăreau, evaporându-se parcă în neant, atunci când apărea pereche prezidenţială ce guverna România; se întâmpla însă şi câte un incident neprevăzut: la câte un magazin universal se zvonea că se vor aduce tacâmuri. Şi imediat după acest zvon, lumea venea buluc la magazin. Raţia de carne de persoană pentru o lună de zile era de 450 de grame de carne de pui, dar se mai aduceau câteodată şi tacâmuri sau gheare, care nu intrau în raţie. În perioada ceauşistă tacâmurile deveniseră şi ele o raritate, pentru că tovarăşul, ca să-şi plătească mai repede datoria externă, le exporta la fermele de vulpi albe din Siberia, la un preţ modic. Văzând cozile, tovarăşa exploda: „Sunt ca nişte şobolani, cu cât le dai mai multă mâncare, cu atât mănâncă mai mult.” „Popor needucat, bombănea şi tovarăşul, dând a lehamite din mâini.” „O gloată nesătulă, acesta-i poporul pe care îl conduci!” Zilele acestea expresia a revenit în actualitatea noastră sub o altă formă. Dacă până acum, pentru toate gafele făcute s-a dat vina pe fosta guvernare, acum pentru extinderea pandemiei se dă vina pe popor. Aud adesea, şi nu numai de la guvernanţi, ci şi de la oameni din presă (unul dintre ei fiind CTP) rostindu-se sintagme precum : „Cu un astfel de popor nu ai ce face.” Sau: „Nu suntem un popor, ci o simplă gloată.” Şi. „Mămăliga nu expodează.” Sau: „Un popor de imbecili…” Etc, etc. Bine, bine, îmi zic: „Dar acest popor a fost bun atunci când v-a votat?! Nu era tot o gloată? O turmă greu de stăpânit?” Şi după o clipă de tăcere: „Dacă ştiaţi că aşa-i poporul de ce v-aţi grăbit atât de mult să ajungeţi la putere?” Ajungând aici, adaug, aşa, mai mult ca pentru mine: „Dar oare voi care ne conduceţi nu faceţi parte din popor?”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video