Pe marele Drum al Mătăsii (III)

Ţarul a avut înţelepciunea să lase hanatelor o autonomiere zonabilă, care avea să fie spulberată de către bolşevici. Noii stăpâni au ales oraşul ca centru administrativ deloc întâmplător, având în vedere excentricitatea lui geografică, în proximitatea frontierei cu Kazahstanul şi Kârghistanul. Amprenta stilistică rusească şi sovietică este omniprezentă, de la desenul urbanistic al oraşului, cu bulevarde largi, spulberate de vânturile siberiene, la parcurile generoase şi până la clădirile solemne şi rigide. În ultimele decenii capitala s-a occidentalizat, etalând clădiri elegante din oţel şi sticlă, în vreme ce străzile sunt populate masiv de maşini americane. N-ai zice că până mai ieri nu se auzea engleza pe aceste meleaguri şi nimeni nu-şi putea imagina că există alte maşini decât volgile şi pobedele ruseşti. Timpul acela pare de mult apus, iar dacă îi întrebi pe uzbeci de maşinile sovietice, râd cu un subînţeles uşor sarcastic. Drumul Moscovei a devenit şi el derizoriu, uzbecii preferând să lucreze în emiratele din Golf.

De independenţa ţării, uzbecii mai tineri sunt foarte mândri, nu şi bătrânii care tânjesc după stabilitatea socială ori industria sovietică. Îşi celebrează câştigarea autonomiei în anul 1990 şi a independenţei în anul următor, cu decenţă şi măsură, invers decât în Turkmeninstanul vecin, unde aceasta este etalată megaloman şi în stil coreean.

Priveliştea capitalei te frapează şi prin puţinătatea moscheelor, într-o ţară sunită în care islamul a avut un rol esenţial în definirea identităţii naţionale şi culturale. Semn că trecutul ateu a făcut ravagii şi în Asia Centrală. Doar bolşevicii nu agreau diversitatea, ci comanda unică şi stilistica unitară şi cenuşie. Oraşul este asemenea unui enorm caravan-serai, în care comerţul cu produse locale şi chinezeşti se face şi azi, ca odinioară, sub cerul liber ori în hale uriaşe, la fel ca la Kiev ori Chişinău, în perioada sovietică. E o adevărată frenezie a vânzării şi cumpărării, de la mărunţişuri chinezeşti şi până la diamante ori mărci de lux occidentale. Dar ca pretutindeni în fostele republici sovietice, oraşele monopolizează aproape întreaga bogăţie, în vreme ce satele par să trăiască într-o lume paralelă. Atât cât le poţi vedea din tren, satele sunt sărace şi monotone, iar casele modeste sunt acoperite cu acelaşi azbest cenuşiu din anii regimului sovietic. Par încremenite într-o tăcere anistorică şi într-un trecut perpetuu.

Ţara are însă importante resurse de petrol, gaze şi minereuri, care îi pot asigura independenţa, dar şi o agricultură performantă, care îi asigură independenţa alimentară. Deşi dominată masiv de o câmpie semi-deşertică, sistemul de irigaţii contruit în perioada sovietică, prin aducţiuni de apă din cele două mari râuri care străbat ţara, Amudaria şi Sârdaria, face ca Uzbekistanul să pară o grădină care produce aproape orice. De aici abundenţa alimentară şi preţurile modice. De altminteri, la Taşkent poţi mânca la preţuri de o treimie din cele de la Iaşi ori Bucureşti.

Populaţia ţării este un amestec de vechi triburi de pe Drumul Mătăsii, dominate de uzbeci cu trăsături euro-asiatice, dar şi tadjici, kazahi, tătari, karakolpaci ori ruşi. Pentru a asigura pacea internă, liderii uzbeci au avut înţelepciunea să adopte legi ferme care sancţionează rasismul şi cultivă toleranţa etnică şi religioasă. Iar eventualele derapaje sunt sancţionate draconic. Femei frumoase, îmbrăcate în costume populare viu colorate, dau oraşelor o notă distinctă de eleganţă. Iar cum iernile sunt aspre şi lungi, vestimentaţia de sezon se compune din blănuri scumpe de karakul ori cele miţoase de animale sălbatice din deşert ori din taigaua rusească. Bărbaţii sunt mai puţin conservatori vestimentar, alegând să se emancipeze rapid, sub influenţa culturală a ţărilor în care lucrează. Dacă locuitorii bătrâni îţi vorbesc cu nostalgie despre trecutul sovietic, cei tineri se lamentează de corupţia din ţară, care face ca o bună parte a roadelor independenţei să se piardă în nisipurile mişcătoare. Iar cei mai instruiţi asociază corupţia cu mâna lungă a Moscovei, care deţine încă suficiente pârghii ca să controleze ţara prin intermediul noilor/vechilor elite. De aceea, mulţi tineri pe care i-am întâlnit nu ezitau să se delimiteze de mecanismele corupţiei şi să identifice patentul rusesc. Şi-ar dori o ţară liberă şi prosperă, pe măsura resurselor, dar se lovesc de reţeaua de interese a elitelor aglutinate în anii lungi ai tranziţiei, după modelul celor ruseşti. Prin intermediul acestora se prelungeşte de altfel influenţa şi controlul Rusiei. În Asia, metoda s-a împământenit, în vreme ce în ţările baltice a eşuat. E clar că împărăţia rusească nu poate fi europeană şi asiatică în acelaşi timp.

Dar Uzbekistanul este de departe cea mai emancipată şi mai educată ţară din Asia Centrală. Am întâlnit pretutindeni tineri care vorbesc curent engleza şi iau în serios viiitorul ţării lor. S-ar îndepărta de influenţa rusească, aşa cum au renunţat la maşinile şi ideile ruseşti. Dar sunt ţinuti pe loc de o clasă politică ineficientă. Dar credeţi că noi românii am ieşit cu totul din această paradigmă? Trebuie să priveşti mersul lucrurilor din ţara ta şi din afară, ca să înţelegi ce funcţionează şi ce nu. Iar în Uzbekistan am înţeles mai bine că şi noi suntem legaţi prin fire nevăzute de această lume a periferiei şi a jocurilor de interese imperiale. De la Taşkent la Bucureşti, Sofia ori Chişinău eşti frapat să constaţi acest continuum mental, minat de ineficienţă şi fatalism, dar şi de perpetuarea unei clase politice de extracţie comunistă, profund şi iremediabil coruptă, care ne poate împinge spre un eşec generalizat. Mergeţi aşadar în Asia ca să înţelegeţi mai bine cauzele eşecurilor din România! Şi aceasta întrucât nu doar din perspectiva europeană a diferenţelor putem să identificăm cauzele eşecurilor noastre, dar şi din cea asiatică, a asemănărilor. O să fim surprinşi să aflăm cât de multe fire ne leagă încă de spiritul Asiei şi de trecutul sovietic, în ciuda lepădării făţarnice de ele.

Mihai Dorin este istoric şi publicist