Pe ţărmul Pacificului

Imediat după căderea regimului lui Ceauşescu, la chemarea unui grup de scriitori, Mihai Ursachi s-a întors la Iaşi, fiind primit ca un adevărat erou. Timpul părea că trecuse pe deasupra lui. Mihai Ursachi după un deceniu de absenţă se întorsese neschimbat. Era doar o aparenţă. Ceva se schimbase profund în interiorul său. Şi asta s-a văzut destul de repede. Poetul afişa aceeaşi morgă, dar ea nu se mai potrivea vremurilor pe care le trăiam.

Înconjurat de prozeliţi, poetul şi-a suportat un timp gloria de care avea parte, umblând ţanţoş prin oraş şi ţinând discursuri politice împotriva regimului lui Iliescu, apoi a clacat. Destul de repede adulaţia de care s-a bucurat la revenirea din America s-a risipit ca un fum, şi atunci am văzut poetul în toată goliciunea lui. Cum muzele îl părăsiseră de mult timp, el n-a avut o altă cale de ales decât consolarea pe care ţi-o conferă consumul de alcool. Lunecând pe această pantă, Mihai Ursachi nu s-a mai ascuns, nici nu avea cum. Degringolada prin care trecea era evidentă. Dacă la întoarcere din America, vorbea despre un posibil mariaj între el şi prinţesa Margareta, fiica regelui Mihai, după nici doi ani de zile, a trebuit să renunţe şi la vechile sale iubiri, mulţumindu-se cu altele pasagere.

În afară de aceasta, ne-am aşteptat cu toţii ca experienţa americană să fie topită atât în poezie, cât şi în proză. Nu s-a întâmplat acest lucru. Practic, după plecarea sa în exil, Mihai Ursachi nu a mai scris nimic semnificativ. De ce, n-aş putea spune. Poate că spiritul său creativ a secat sau poate că n-a mai avut impulsul de a scrie. Contactul cu Occidentul şi ieşirea în lumea de dincolo de ocean nu l-au stimulat, ci dimpotrivă, i-au anihilat şi palidul impuls creator pe care-l avea atunci când era în România. E posibil, ca acolo, în State, Mihai Ursachi să fi trăit o dramă. Oricum, el nu s-a putut adapta la modul de viaţă american şi la valorile americane. A trăit izolat, având contacte mai mult cu cactuşii din deşertul texan, unde a poposit prima dată, apoi cu ţărmul stâncos al Pacificului, decât cu oamenii din jurul său. Statele Unite i-au deschis porţile spre o carieră universitară, oferindu-i, printre altele, postul de asistent de limba germană la Universitatea din Texas, apoi statutul de doctorand şi lector la Universitatea de stat din California. Poetul era însă un om liber şi destul de comod, astfel că orice înregimentare îl stresa. Oricum, el nu era făcut pentru viaţa de profesor. Statura de geniu pe care o aborda la Iaşi nu se plia pe spaţiul universitar american. Acolo profesorii aveau un comportament extrem de liber, apropiat de modul de viaţă al studenţilor. Rigiditatea sa mai mult sau mai puţin trucată nu se potrivea cu spiritul de viaţă liber de pe noul continent.

E posibil ca în America, Mihai Ursachi să nu se fi simţit tocmai în largul lui. Dacă în Iaşi, era adulat, în Texas sau pe ţărmul Pacificului, Ursachi era un om al nimănui. Praful roşiatic, ariditatea deşertului, şi vasta întindere a oceanului, dar şi a continentului american îl speriau. Apropiat ca spirit de Poe, poetul trăia totuşi în America lui Walt Whitman, fapt care-i crea un mare disconfort fizic şi spiritual. Poe era trecutul. Whitman acoperea însă prezentul, probabil şi viitorul. Vocea lui vibra atât în marile oraşe, cât şi pe întinderea Pacificului.

E posibil ca Ursachi să fi trăit în America lui Whitman, cum a trăit în mahalaua Ţicău, confundând deseori Pacificul, cu Ciricul, unde fusese salvamar. Morga de geniu nu-i mai folosea însă la nimic. Probabil că unica soluţie ca să scape de singurătate şi să-şi poată controla depresia care devenea din ce în ce mai apăsătoare, a fost să se retragă în propria-i carapace şi în alcool.

Întrebat fiind dacă poezia i-a fost de folos în America, poetul a răspuns: „În America, poezia nu mi-a folosit drept la nimic. Drept la nimic, nici măcar cât motorul acela al omului din Tecuci. N-am câştigat nici un cent pe poezie, absolut deloc. Am vândut motoare, dar m-am hotărât să studiez în continuare Martin Heidegger, am fost angajat ca asistent la o facultate de limba germană din statul Texas, fără să o fac pe poetul pe-acolo, că nu prea se vinde aşa ceva”.

Însă nici studiul operei lui Heidegger, după cum mărturiseşte poetul într-un interviu, nu i-a folosit la mare lucru. „Noi la Iaşi, eram foarte ataşaţi de filosofia lui Martin Heidegger. Este vorba de Ioan Petru Culianu, de sora lui – Tereza Culianu, de poeţii citaţi mai înainte (Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, n.n.); noi toţi trăiam în această atmosferă. Numai că eu a trebuit s-o iau de la început cu Martin Heidegger şi asta pentru a putea trece teza de doctorat (despre raporturile filosofiei lui Martin Heidegger cu poezia lui Paul Celan), că altfel nu aş fi putut să predau şi m-aş fi dus să spăl vase sau ca şofer de taxi. Eu am citit, aşadar, din nou pe Martin Heidegger, pe o plajă din La Jolla, vreo doi ani. O plajă foarte mică, unde l-am recitit şi m-am dezgustat de el”. Tot acolo, cel puţin pentru un timp, s-a dezgustat şi de poezie.

Şi tot acolo, după propria sa mărturie, ce apare şi în povestirea O tânără prietenă, o proză remarcabilă scrisă în America, singura sau aproape singură de altfel, Mihai Ursachi s-a îndrăgostit de o tânără focă, ce dădea târcoale minusculei plaje în formă de scoică ascunsă printre stânci unde obişnuia să vină poetul ca să contemple oceanul şi să înoate, înfruntând valurile uriaşe. „Locuiam de câtva timp, cu melancolica bănuială că nu voi mai locui niciodată altundeva în această viaţă, în mica staţiune de viligiatură şi retragerea numită La Jolla.” Rătăcind printre bogaţii viligiaturişti cu aer selenar, sosiţi din toate colţurile lumii, şi localnici nonagenari, prosperi şi ei, atinşi de Alzheimer, poetul se simţea străin. Era un intrus. Singurătatea îl asalta din toate părţile. „Turiştii, ca şi balenele, au regularitate lor, în scurta lor trecere; fericiţi localnicii au un mai lung sau mai scurt popas de făcut înaintea definitivei plecări. Ei sunt tăcuţi, calmi şi singuri.”

Având obligaţii „academice” minime, care nu-l pasionau în nici un fel, poetul dispunea de suficient timp liber pentru a se dedica lungilor partide de înot în apele Pacificului. Cum snobismul şi bârfa turiştilor de pe „mirifica” plajă La Cova începură să-l plictisească, poetul şi-a găsit un refugiu pe o plajă intimă destinată doar propriei persoane. De fiecare dată când magistrul venea la locul său de pe ţărm, tânăra focă îşi scotea boticul la suprafaţa apei şi-l aştepta, urmărindu-l cum îşi leapădă puţinele veşminte, înainte de a intra în valuri. Poetul o botezase Rodi, din motive nostalgice. Avusese cândva un prieten muzician ce se numea astfel. Tânăra focă avea o privire care-i amintea de vechiul său prieten, care murise de tânăr. Înotau, umăr la umăr, Rodi îl însoţea în larg, făcând salturi jucăuşe deasupra şi dedesubt, rotindu-se în jurul lui cu mişcări pe cât de line, pe atât de tandre. „Odată gradul de intimitate între doi înotători fiind atins, relaţia noastră a rămas constantă ca între doi amanţi fideli”, scrie el.

Înotând printre stâncile ascuţite, Mihai Ursachi ar fi vrut s-o familiarizeze pe Rodi cu filosofia lui Heidegger, dar s-a gândit, pesemne, că delicatei şi tinerei sale prietene filosofia lui Heidegger nu i-ar fi de nici un folos, cum nu-i era, de altfel, nici lui. Povestea a durat câteva luni, dar a avut un final tragic. Intrând echipat în costum de vânător subacvatic în apele agitate ale oceanului, poetul şi-a ucis, din pricina furtunii, vizibilitatea era foarte mică, tânăra-i prietenă, confundând-o cu un rechin.

Ca să scape de mustrările de cuget şi de cumplita singurătate a locului unde „naufragiase”, dar şi de amintirea tinerei sale prietene, Mihai Ursachi l-a vizitat pe poetul aparţinând unei alte generaţii, mult mai în vârstă decât el, pe profesorul de literatură hispano-americană de la Universitatea din Hawaii, Ştefan Baciu. Acolo şi-a căutat Mihai Ursachi, în prealabil, şi un job.

A fost o vizită costisitoare pentru buzunarele lui destul de sărace, soldată cu eşec. Aterizând de la Los Angeles la Honolulu, poetul „ca să facă o impresie cât mai bună la catedră” a închiriat un automobil atât de larg, încât abia s-a putut mişca pe străzile înguste ale oraşului. „În insula Oahu, spune el, unde se află capitala statului Hawaii, circulaţia este pe mâna inversă, iar străzile mult mai înguste decât cele de la Iaşi, eu am vrut să fac o impresie la catedră cu maşina pe care am închiriat-o, dar nici nu mă puteam mişca bine cu ea pe străzi, aşa de strâmte erau.” Când l-a văzut apărând îmbrăcat în cowboy într-o maşina vetustă, „o hardughie”, profesorul Ştefan Baciu a rămas destul de uimit de înfăţişarea sa, apoi după ce poetul coborâse din maşină scuturându-şi hainele de praf, l-a întrebat: „Ce faci cu asta aici?” Poetul i-a răspuns că vrea să-i cucerească pe cei de la catedra de germană, ca să se angajeze la Universitatea din Hawaii. „Nu te vor angaja”, i-a spus poetul Ştefan Baciu. Şi aşa a fost. Mihai Ursachi a mai avut parte de un eşec, fiind nevoit să se întoarcă în California, la vechiul său loc de muncă. S-a consolat făcând lungi partide de înot şi golind sticle de whisky pe ţărmul oceanului, gândindu-se cu durere în suflet la tânăra focă de care se îndrăgostise şi pe care a ucis-o tocmai pentru că şi dragostea, ca, de altfel, şi cariera universitară, şi poezia deveniseră o povară pentru el. Un timp a crezut că ucis-o din greşeală. Nu, n-o ucisese din greşeală, ci a ucis-o cu premeditare, furtuna a fost doar un pretext. Ataşamentul ei îl stânjenea. Voia să rămână singur. Cu desăvârşire singur, pe un continent străin, ca să-şi poată savura pe îndelete depresia ce pusese stăpânire pe simţurile lui.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist