Politică, nu politici

1. Să înţelegem cu toţii că asta nu e o bătălie între stânga şi dreapta, între progresişti şi conservatori, între susţinătorii săracilor, ai marginalilor şi ai excluşilor şi cei ai întreprinzătorilor şi ai clasei de mijloc. Nu. Asta e o bătălie între susţinătorii demo­craţiei politice şi susţinătorii unei forme sau a alteia de autoritarism.

Bătălia e între democraţi şi autoritari.

Iar democraţia politică este şi ar trebui să fie susţinută şi de stânga şi de dreapta, şi de progresişti şi de conservatori – şi aşa mai departe.

Disputele dintre stânga şi dreapta au sens şi sunt fertile doar în interiorul regulilor democratice. Când înseşi regulile astea sunt atacate, disputa încetează. De stânga, de centru sau de dreapta, progresişti sau conservatori, dacă suntem democraţi avem cu toţii obligaţia de a apăra regulile demo­cratice mai înainte şi mai presus de orice altceva. Şi de a le apăra împreună.

2. PNL, USR, Mişcarea România Împreună (RO+) şi Demos, în calitatea lor de partide politice susţinătoare ale democraţiei, trebuie să se pună urgent la aceeaşi masă şi să negocieze împreună o Agendă a Democraţiei.

Democraţiei – nu a politicilor economice, nu a politicilor sociale, nu a nimic altceva.

Agenda asta ar trebui să cuprindă cel puţin mo­dificarea legii electorale (alegeri locale în două tururi, introducerea unui sistm de vot care să permită tuturor cetăţenilor români să voteze oriunde s-ar afla), modificarea legii finanţării partidelor politice (înlocuirea finanţării pe procent cu finanţarea pe vot), o reformă a parlamentului, pentru a-i reda legitimitatea democratică, şi o pro­punere de revizuire a Constituţiei prin care să fie preîntâmpinate posibilele derive spre autoritarism.

3. Cu Agenda pentru Democraţie redactată şi semnată, PNL, USR, RO+ şi Demos ar trebui să organizeze mitinguri politice de protest. În Bucureşti şi în oricât de multe alte oraşe o pot face.

4. În paralel, PNL şi USR, în calitate de partide parlamentare, ar trebui să negocieze cu UDMR ieşirea acestuia din alianţa cu PSD şi cu ALDE.

5. ONG-urile şi nu numai ele ar trebui să sesizeze constant şi masiv PES, grupul S&D, ALDE şi grupul ALDE în legătură cu felul în care PSD şi ALDE atacă şi încearcă să anuleze regulile democraţiei politice din România – pentru a forţa cele două partide europene fie să excludă PSD şi ALDE din rândurile lor, fie să le controleze.

În fond, la anul sunt alegeri europarlamentare – şi trebuie profitat de asta.

6. Cam atât pentru început.

În concluzie, nu vă supăraţi că întreb, dar politicieni mai avem şi noi?

Politicieni, zic – nu tehnocraţi, nu experţi guvernamentali, nu funcţionari parlamentari, nu misecuvinişti, nu mari sau mici preoţi ai Adevăratei Ideologii, nu confiscaţi ai Viziunii, nu martiri care-au îmbrăcat cămaşa morţii, nu oameni de partid, nu administratori, nu eseişti, nu exaltaţi, nu zăluzi, nu bătători de câmpuri, nu surprinşi că au aterizat în politică.

Aşa că repet: politicieni mai avem şi noi? Fiindcă dacă răspunsul e „nu“, suntem pierduţi.

Aproape de fiecare dată când a guvernat (singur sau ca lider autoritar al unei alianţe) – 1990-1996, 2000-2004, 2016-prezent – FSN/PDSR/PSD a optat spontan pentru autoritarismul concurenţial în detrimentul modelului democratic.

Singura dată când nu a făcut asta a fost în perioada 2012-2015 – dar perioada asta a fost una complicată. (Printre altele, în 2012-2013 principalul susţinător al autoritarismului concurenţial a fost PNL.)

În 2016, PSD a avut şansa istorică de a refuza să confirme opţiunea lui naturală pentru autoritarism concurenţial şi de a deveni un partid democratic – dar a ratat-o urât de tot.

Dragnea, care şi-a început cariera de lider politic ca un posibil reformator al PSD (a condamnat mineriadele, şi-a cerut iertare celor care în 1990 au luptat şi au sperat ca revoluţia să nu fie furată de un partid cu puternice reflexe antidemo­cratice, a cerut partidului să-şi asume trecutul antidemocratic şi să se raporteze critic la el, a criticat bătaia de joc căreia i-a căzut victimă Institutul Cultural Român ş.a.m.d.) a sfârşit foarte repede prin a fi un pesedist tradiţional, pur-sânge, pe mo­delul Iliescu-Năstase.

Concluzia e că PSD e un partid nereformabil şi că preferinţa lui fermă şi constantă pentru autoritarismul concurenţial îl face să fie un partid toxic pentru democraţia românească, atâta câtă e ea.

Cât despre opoziţie, ea e la fel ca-n 1990: fragmentată, lipsită de resurse (inclusiv de resurse umane şi de expertiză politică) şi fără cine ştie ce viitor.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist