Poţiunea magică

Mai ţineţi minte Scrisoarea III, de Mihai Eminescu? Nu ştiu cum se face, dar zilele astea, printr-o stranie coincidenţă, deşi se spune că nu există niciodată aşa ceva, am auzit-o de mai multe ori, inclusiv de la copii. Ori acum e momentul când se predă la şcoală, ori asemănarea cu unele aspecte din realitatea actuală o face să renască. În special dialogul dintre Baiazid şi Mircea cel Bătrân e ca un laitmotiv al zilelor acestea. Mă refer aici la un singur fragment elocvent: „Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?/ Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,/ A credinţei biruinţă căta orice cavaler./ Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…/ Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/ Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”.

Motivaţia este principalul vector al acţiunilor umane, spre deosebire de celelalte animale pentru care motivaţia se confundă cu instinctul. Lipsa de motivaţie la oameni este echivalentă cu stagnarea din punct de vedere fizic, social, material, cu degradarea, decăderea şi chiar moartea lentă. Omul nu mai poate funcţiona doar pe baza instinctului, şi-a pierdut această capacitate. El vrea mai mult decât atât, decât nevoile de bază, decât supravieţuirea. Când un om are tot ce-i trebuie pentru a supravieţui nu mai poate sta pur şi simplu degeaba cu burta la soare toată ziua ca un leu sătul. Această stare îi este cu totul străină, o asimilează cu plictiseala de moarte, care e mai cumplită decât un lucru cu adevărat rău. E adevărat că în situaţii critice, când îi este pusă viaţa în pericol, instinctul preia şi aici controlul, anihilând totul, toate ideile, toate planurile, toată logica şi echilibrul raţional. Dar sunt rare cazurile când homo sapiens este dominat doar de instinct.

Motivaţia a făcut-o pe această maimuţă bipedă să progreseze dincolo de orice imaginaţie. Şi tot ea a făcut-o să cadă deseori în capcane dezastroase şi imposibil de explicat logic. Cine poate explica, de exemplu, acţiunile criminale purtate de secta americană „Familia Manson” condusă de Charles Manson, ori atrocităţile din al Doilea Război Mondial? Sau cine poate da un înţeles obiectiv sacrificiilor umane sau animaliere practicate în diferitele culte religioase din trecut, sau chiar din prezent? Nu există instinct aici, animalul a dispărut, a rămas doar omul şi motivaţia lui neînţeleasă de nimeni altcineva.

Dacă instinctul nu poate fi combătut, motivaţia se poate schimba, însă nu e atât de uşor de făcut. Toate acţiunile umane au la bază motivaţia. Întreaga viaţă a unui individ reflectă gradul său de motivaţie şi modul sau de gândire care direcţionează această energie generată de motivaţie. Energie care poate fi numită magică pentru că depăşeşte orice imaginaţie, orice limită, orice capacitate fizică, materială, chimică. Nu poate fi măsurată forţa generată de motivaţie, este practic infinită. Nu poate nimeni şi nimic opri un om cu adevărat motivat, este mai puternic decât o stâncă. Privit din afară poate părea ceva supranatural şi totuşi secretul este adunat doar în minte, acolo este produsă substanţa miraculoasă care, la fel ca poţiunea galilor din Asterix şi Obelix, dărâmă ziduri.

Dacă un om relaxat, nemotivat poate urca în condiţii normale un deal într-o oră, să zicem, iar pe vârf se va simţi sleit de puteri, terminat, chiar în pragul leşinului, acelaşi om care va şti că în vârful dealului îl aşteaptă o recompensă tentantă va urca acelaşi deal în jumătate de oră sau chiar mai puţin, iar la destinaţie se va simţi încă plin de energie şi gata de noi ascensiuni. De unde vine energia aceea în plus? Nimeni nu ştie.

Paradoxul motivaţiei este că poate căpăta forme infinite şi contradictorii, în sensul că doi indivizi pot fi la fel de convinşi de lucruri cu totul opuse. Asta arată faptul că motivaţia în sine nu are de-a face cu adevărul real sau cu dreptatea, ci ţine strict de anumite elemente personale şi de context. Cum avem în aceste zile cazul războiului din Ucraina. Ambele tabere par la fel de motivate în purtarea războiului, dar raţionamentele prin care au ajuns la acea motivaţie sunt cu totul diferite, opuse. La fel ca în Scrisoarea III ruşii sunt motivaţi de ideile afirmate de liderul lor, Putin, alias Baiazid, iar ucrainenii, conduşi de Zelenski, alias Mircea, îşi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Atâta vreme cât aceste motivaţii vor exista, va exista şi războiul, când una dintre ele va dispărea, războiul va înceta. Aşadar nu e o luptă între armate, ci între motivaţii, între raţionamente divergente. E o luptă de idei. Prin lupta cu armele ei vor de fapt să se convingă unul pe celălalt de dreptatea lor. Au încercat cu vorba, însă nu au reuşit, de-acuma cine învinge are dreptate…

Dar cum poate fi un om motivat în aşa măsură încât să îşi dorească să moară pentru ideea lui? Să luăm un soldat rus şi unul ucrainean drept exemple. Să stabilim, de asemenea, că ambii ştiu exact contextul luptei, adică nu sunt doar doi mercenari care luptă pentru bani, deşi chiar şi aceasta este o motivaţie importantă, dar în cazul de faţă nu o luăm în seamă. Să spunem că cei doi cred cu adevărat în ceea ce fac: rusul luptă pentru Rusia şi motivele ei, ucraineanul pentru Ucraina şi motivele ei. În timp de pace, dacă erau la o masă amândoi, cu câte o sticlă de votcă în faţă, s-ar fi certat până dimineaţă şi poate chiar s-ar fi bătut până ce unul ar fi cedat, dar aşa trebuie să încerce să se omoare unul pe celălalt cu armele pentru că numai astfel unul va fi convins că a avut dreptate, că motivaţia lui a fost cea bună. Cu alte cuvinte, în momentul când conflictul e deschis nu există altă cale de convingere decât abandonul sau moartea părţii adverse. Momentul când se mai poate face ceva este în timpul procesului de motivare când încă niciuna dintre părţi nu şi-a adunat toate argumentele care formează piramida indestructibilă a IDEII centrale generatoare de energie, a motorului.

În situaţia în care îi punem pe aceiaşi doi soldaţi să urce dealul din exemplul de mai sus, putem distinge o nouă nuanţă a problemei, care pentru un observator obiectiv ar face diferenţa dintre motivaţia ca moft şi motivaţia ca necesitate: dacă pe vârful dealului s-ar afla o ladă cu un cadou surpriză şi un copil plângând al unuia dintre soldaţi, care dintre cei doi ar urca mai repede?…

Briscan Zara este scriitor şi publicist