Povestiri din pandemie (V)

Ce furios era, în plină pandemie, colegul meu geometru, Reluş Sirob-Minifren! Mergea avântat prin Universitate şi gesticula agitat. Cum m-a văzut, a venit întins la mine. „Bătrâne, mi-au făcut-o maimuţoii ingraţi, dar nu mă las. Lupt până îi înving cu armele lor.” Sesizând, pesemne, expresia mea perplexă, Sirob a adăugat, nervos, explicaţii: „Acum o săptămână a avut loc ceremonia închiderii proiectului academic Nihil sine Duo… Da, ştiu, vrei lămuriri asupra denumirii! A fost ideea mea, în urmă cu cinci ani, când a debutat marele grant, să înlocuim tradiţionalul Deo – Dumnezeu – cu Duo – Doi. Construiam astfel o frumoasă metaforă ce trimitea la specificul nostru (şi al proiectului, desigur) – disciplina matematică. Nimic fără Doi (în loc de Dumnezeu). Adică cifra doi, le-am detaliat atunci colegilor. Adică, pentru oamenii deştepţi, capabili să gândească abstract, ştiinţa matematică, disciplina aritmetică. Nimic fără Matematică, fără Aritmetică deci. Le-am zis partenerilor – doar nu vreţi să înţeleagă tot prostul din prima sensul titlului cercetării noastre amplu finanţate. Au acceptat şi aşa a rămas. Observi, prin urmare, că am fost un personaj esenţial, fundamental, în proiect de la bun început. Timp de cinci ani am muncit ca un rob pentru ducerea lui la bun sfârşit, emiţând, periodic, idei strălucite, de tipul ăsteia cu Duo… Eu i-am învăţat pe băieţi cum să fenteze dubla raportare, cum să dozeze sumele de investiţii, ca să rămână câte ceva şi pe lângă, pe cine şi pe ce post să angajeze pe termen lung, mediu sau scurt etc., etc. Nu mai insist. Fără mine totul se ducea de râpă. Şi ce să vezi, omule, la ceremonia de închidere a proiectului? Trădare! M-am dus, cu entuziasm, în Aula Magna, mi-am luat mapa festivă de la uşieri şi m-am aşezat în primul rând, zâmbind politicos participanţilor la eveniment. Deschid apoi mapa. Oroare! La pagina dedicată membrilor grant-ului, găsesc toată floarea cea vestită a Universităţii (cu poze, osanale, plecăciuni de tot felul), mai puţin pe… mine! Eu, Codrine, nu eram trecut pe listă, nu mă număram printre ei! Nu tu fotografie, nu tu osanale, nu tu plecăciuni, nu tu nimic. Nici măcar amărâtul de nume, Reluş Sirob-Minifren, ori iniţialele, RSM, nu se iţeau, fie şi timid, pe vreun colţ uitat de pagină. Niente, nada, nothing, mon cher!”

„Am crezut că mă prăbuşesc. O asemenea umilinţă nu am trăit niciodată. Imediat m-am dus la directorul de proiect. Chiar acolo, în Aulă. L-am abordat direct. Ce făcuşi cu mine, frăţică? La ce ladă de gunoi m-ai aruncat?… S-a uitat speriat pe listă, s-a fâstâcit şi a spus că e o greşeală regretabilă a celui care a prelucrat datele. Şi-a cerut scuze şi a promis că va remedia eroarea pe site-ul proiectului, unde se postase varianta electronică a mapei festive. Deşi mânios, am fost de acord. Oricum, pentru formula tipărită nu se mai putea face nimic. Mă consolam că hârtia în cauză va ajunge, inevitabil, la gunoi, mai devreme sau mai târziu, pe când, pe pagina online, voi fi prezent forever. Am stat ca pe ghimpi la ceremonie şi cocktail, iar, pe seară, am alergat la primul computer să verific site-ul. Oroare! The horror! Adăugaseră, într-adevăr, o poză nouă, însă nu era a mea! L-am recunoscut rapid pe Nea Pătlăgel, portarul de la corpul nostru de cladire. E inconfundabil tipul, din cauza formei severe de strabism de care suferă. În plus – oh, zei şi zeiţe! –, în plus, dedesubt, numele meu fusese făcut harcea-parcea. Scria Relob Siropuş-Olifren în loc de Reluş Sirob-Minifren. Turbat, am înşfăcat telefonul şi l-am sunat pe director. Vă tai, vă spânzur, vă frig, am urlat. Iarăşi fâstâceală, zăpăceală şi explicaţia – OK, admit, încă acceptabilă – că, din cauza pandemiei, a lucrului de la distanţă şi a purtatului măştilor, cel de la prelucrarea datelor ar fi uitat chipurile şi numele membrilor proiectului, documentându-se, heirupist, de pe Internet. Bine, am zbierat, uite, trimit eu, pe e-mail, o fotografie şi identitatea transcrisă, ad litteram, din buletin. Corectaţi numaidecât, pentru numele lui Dumnezeu! M-a pozat fiu-meu cu un aparat profesional, ca la Poliţie, din faţă, din ambele laterale şi din spate. Am făcut duble şi cu mine purtând mască! Pentru siguranţă, ca să nu se nască din nou ambiguităţi. Am trimis cu celeritate imaginile pe adresa oficială a proiectului şi pe cea personală a directorului. Am aşteptat înfrigurat, transpirat, toată noaptea. În zori, am accesat, tremurând, site-ul. Stupoare! Stupor! Dispăruse fotografia lui Nea Pătlăgel, dar, în locul ei, răsărise – ah, îmi vine să plâng – poza întâiei mele neveste zâmbind sadic. Legenda, şi ea, stupefiantă – Madame Sirobovary! Am înghiţit calmante câteva zile.”

„Acum însă le-am copt-o. Am soluţia! Tot la sugestia mea, s-a achiziţionat cândva, din banii proiectului, o imprimantă 3D. Mă duc la sediu şi mă printez în trei dimensiuni. După aia, pun această variantă A MEA în holul clădirii. Voi scrie deasupra Nihil sine Reluo!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi