Predicatorul josnic al moralităţii

Pentru început, merită să ne amintim de zicala „doctore, mai înainte de a mă vindeca pe mine, vindecă-te pe tine însuți”. În sensul că toți cei care afirmă că nu cunosc ce înseamnă ipocrizia să-și amintească o situație când au fost nevoiți să ascundă adevărul de interlocutor sau să se limiteze la „jumătăți de măsură” în relația cu el. Din motive de tact. Din dorința de a folosi o minciună dulce în loc de o pastilă amară de care nimeni nu avea nevoie. Nu numai pentru că nu a vrut să-și dezvăluie slăbiciunile, ci și pentru că nu a vrut să-i rănească pe ceilalți.

Este prefăcătoria, într-adevăr, în toate situațiile o alegere greșită? Sau la un moment dat, îți dai seama că atunci când sapi adânc să afli ce crede celălalt despre tine, când ceri să ți se spună adevărul în față, poți găsi ceva care nu-ți place? Nu este mai bine să păstrezi o liniște fragilă în loc de un scandal vulcanic care va distruge complet echilibrul obișnuit și oarecum confortabil de viață?

Mulți dintre cei apropiați au spus și spun adesea, de exemplu, că nu doresc întotdeauna o discuție sinceră cu un partener, un copil sau un prieten bun, chiar dacă o astfel de conversație pare necesară și ar trebui cumva să rezolve o situație dificilă. Se tem de un rezultat cu adevărat incomod: poate că celălalt ar învăța ceva din cele ce vor fi spuse sincer, dar, din păcate, e posibil ca să nu fie pregătit pentru asta. „Nu îi voi spune că l-am înșelat cu prietenul lui, o asemenea mărturisire îl va distruge complet, am să găsesc o altă scuză pentru divorț”, „Nu îi voi putea spune că l-am adoptat, 30 de ani nu a bănuit nici o clipă, nu va putea niciodată accepta asta”. „Mama are cancer galopant, să-i spun că mai are de trăit o lună, tocmai acum când ea își dorește atât de mult să-și țină în brațe nepotul încă nenăscut?” Așadar, acești oameni sunt ipocriți, sunt prefăcuți pentru că ascund adevărul? Fac ei intenționat tot posibilul să ascundă realitatea de dragul minciunii, care, de fapt, nu corespunde absolut deloc cu ideile, trăirile și sentimentele celor din jurul lor?

Imagine, reputație, comportament aprobat social, iluzia bunăstării și fericirii – suprafața netedă a lacului ascunde vârtejuri și mlaștini teribile. Ce se întâmplă dacă astfel de oameni nu ar fi ipocriți, ci curajoși care fac tot posibilul să-ți spună verde în față adevărul, adevărul lor despre tine, chiar dacă pentru aceasta își distrug lor sau ție o parte a vieții? Curajoși care la birou spun șefului că e un tip incompetent, colegei că oricât de mult și-ar aranja părul e la fel de urâtă, scoțând în evidență, permanent, defectele prietenilor, colegilor, rudelor? Ce se va întâmpla dacă toți ne-am declara eroi în numele adevărului, al adevărului nostru, desigur, doar pentru că adevărul doare, dar e necesar și trebuie spus cu orice preț? Da, trebuie să știm că nu orice „ipocrit”de acest fel este un Tartuffe cinic, dornic să-i înrobească pe toți cei din jur, înșelându-i cu vorbe dulci. Uneori, este doar singura modalitate de a menține status quo-ul confortabil pentru toată lumea și pacea între oameni. Și noi învățăm să apelăm adeseori la diplomație în relațiile noastre, preferând să ocolim subiecte care nu fac nici un bine nici nouă, nici celui de lângă noi.

Sunt departe de a dori să justific ipocrizia, dar sunt convinsă că toți am fost într-un moment al vieții ipocriți. De ce? Pentru că, așa cum spuneam, diferența dintre declarații și acțiuni reale poate fi uneori izbitoare, dureroasă, demonstrând o lipsă totală de principii, valori și respect. Intimitatea presupune un sistem de respect și încredere necondiționată, iar acest sistem funcționează, să zicem, la vederea unei persoane dragi. Semnal – reacție, totul este simplu. Și dacă acest sistem se destramă? Când nu mai există capacitatea de a te baza pe o persoană în care ai avut încredere, care îți aruncă în față tot ceea ce crede despre tine într-un anumit moment, despre ce fel de relație mai putem vorbi? Să zicem că ne dăm seama că o persoană care vorbește urât despre cel mai bun prieten al ei, căruia i-a exprimat în public simpatie sinceră, poate vorbi despre noi în același mod. Ce se întâmplă în momentul în care întâlnim un astfel de cinism, în momentul în care întâlnim această persoană? Cu siguranță ne vom feri de ea. Și prin urmare, nu vom proceda ca ea, pentru a nu fi expuși oprobiului, preferând să ne retragem discret din relația cu cel ale cărui atitudini și idei despre viață nu mai suntem de acord.

Este imposibil să te protejezi de durere atâta vreme cât ai lângă tine un ipocrit în adevăratul sens al cuvântului. Dar nu ne putem feri întotdeauna de ei, nu suntem profeți pentru a intui duplicitatea celor din jur. Nu suntem responsabili pentru atitudinea altei persoane și nu o putem schimba. Linia de securitate este întotdeauna o chestiune care ține de încredere. Putem începe să suspectăm pe toată lumea de ipocrizie, să nu avem încredere în nimeni și, în consecință, ajungem în gol și singurătate. Acest lucru se întâmplă cu cei care s-au confruntat mai devreme sau mai des cu ipocriții, au fost traumatizați sever și au decis să nu mai lase pe nimeni în viața lor, bănuindu-i în mod implicit chiar și pe cei sinceri de minciună. Sau putem alege o altă opțiune, având încredere în toată lumea fără discernământ, chiar dându-ne seama că ne vor răni, după principiul „altfel nu e interesant”. Viața ne este dată pentru a învăța, a calcula, a experimenta diverse trăiri. Doar că semnele dese de ipocrizie și amintirea consecințelor ei în viața noastră trebuie să fie o lecție bine învățată, pentru a nu fi ca în povestea cu grebla pe care o calci la infinit și tot la infinit suporți loviturile peste ochi.

Ipocrizia nu e doar diplomația de care spuneam, nu se rezumă doar la această variantă soft pe care o accesăm toți, este, în cele mai multe cazuri, prefăcătoria dureroasă de care cineva poate da dovadă într-o relație. Dacă vă aprofundați în concept, se dovedește că ipocriții veritabili sunt oameni care sunt obișnuiți în orice situație de viață să poarte diverse măști sociale pentru a-și atinge obiectivele. „Zâmbește, chiar dacă te doare, nu-ți arăta defectele în public, dar încearcă, chiar și cu oamenii care nu-ți plac, să păstrezi cel puțin aspectul unei relații de respect și amiciție”, ți se spune în copilărie. Acestea sunt premisele diplomației în relațiile umane, la urma urmei, nu tot ce ne înconjoară trebuie să fie pe gustul nostru, iar atunci când nu sunt, trebuie să acceptăm deschiși că nu sunt și să ne vedem mai departe de acțiunile noastre. Este adevărat că, ființe sociale fiind, toți trăim un conflict între propriile interese și cele ale altora. Pentru a rezolva acest conflict fără a renunța la ego-ul nostru și fără a crea fricțiuni sociale excesive, dezvoltăm diverse strategii mai mult sau mai puțin asertive care ne permit să îmbinăm interesele publice cu cele private. Dar lucrurile nu se încheie aici. Veritabila ipocrizie, așa cum am spus, nu e diplomația. Diferența dintre ipocritul veritabil și ipocritul-diplomat stă în faptul că veritabilul își arată până la urmă adevărata față în circumstanțe extreme. Dacă aveți suspiciuni cu privire la o persoană, creați o situație neobișnuită și provocatoare, veritabilul ipocrit își va pierde rapid cumpătul și îi veți vedea adevăratele intenții și sentimente. Acești oameni nu au respect, educație, și nici valori și odată dată masca jos veți descoperi ceea ce nici nu bănuiați: sfântul se transformă în predicatorul josnic al moralității.

Ipocritul veritabil are un prieten, poate doar unul singur, pe care îl asigură de amiciția lui și în alte cercuri pe care le frecventează îl desconsideră total. E soțul care se mândrește zilnic în fața colegilor cu soția sa, pozând în soțul perfect, cu o familie fericită, el având, de fapt, de ani buni o altă relație amoroasă și chiar și un copil pe care s-a eschivat să-l recunoască la naștere pentru a nu-și distruge reputația și familia cu care se mândrește. Prins asupra faptului de soție, îi va reproșa pe un ton agresiv: „nu vezi cât de plictisitoare și neîngrijită ești, tu m-ai împins în brațele alteia! E doar vina ta că mi-am găsit pe altcineva, asumă-ți vina!” Pe ipocrit îl găsești pe la mânăstiri pupând smerit icoanele, iar la birou te înjură de toți dumnezeii. Se arată îngrijorat în fața prietenilor de boala bunicii, dar abia așteaptă să moară să pună mâna pe averea ei. Dar poate cea mai bună definiție a ipocriziei vine de la politicianul american Adlai Stevenson, care a spus: „un ipocrit este genul de persoană care ar tăia un sequoia, ar construi o scenă și apoi ar vorbi despre conservarea naturii”.

De ce ne deranjează atât de mult ipocriții? Practic, spunem, nu ne plac ipocriții pentru că ne dezamăgesc. De fapt, s-a demonstrat că avem tendința de a crede și de a prefera afirmații care implică un grad de generalizare pentru a explica comportamentele noastre. De exemplu, dacă partenerul vrea să rupă relația, preferăm explicația „nu are sens să irosim mai multă energie pentru a conviețui împreună, lucrurile nu mai merg între noi ca altădată” decât „nu vreau să-mi mai irosesc viața și energia cu o persoană așa ca tine”. E mai puțin dureroasă și agresivă. Prin urmare, atunci când descoperim ceea ce cred alții despre noi, și adevărul lor nu corespunde cu imaginea pe care o avem despre noi înșine și cu ceea ce credeam despre relația noastră cu ei, ne simțim dezamăgiți și, bineînțeles, înșelați.

Cu toții ne putem comporta ipocrit în unele situații, dar există o linie importantă între nivelul de ipocrizie socială și tolerabilă și ipocrizia intolerabilă care ne transformă din sfinți în predicatori josnici ai moralității, ideilor și adevărului nostru. Cu cât ne respectăm mai mult propria persoană, cu atât mai mult vom reuși să ne oprim la timp pentru a nu depăși această linie dezamăgindu-ne, cu faptele și cuvintele noastre, nu atât pe noi cât și pe cei alături de care conviețuim.

Cristina Danilov este psiholog