Procesul de pervertire a discursului public este urmărit în primele decenii ale comunismului românesc

Denumiţi odinioară oficial plugari, agricultori sau chiar proprietari (dacă deţineau o bucată de pământ cât de mică), locuitorii satelor se împart acum, pe criterii ideologice şi economice, în ţărani muncitori, persoane pline de calităţi, ţărani mijlocaşi, destul de suspecţi, şi ţărani mai înstăriţi, chiaburii, indivizi odioşi care au fost supuşi unor măsuri administrative discriminatorii greu de imaginat. Turcism relativ recent (atestat în scris, potrivit seriei vechi a dicţionarului academic, abia la Anton Pann) şi folosit în trecut destul de rar, mai ales ca adjectiv, cu sensul de ‘înstărit, bogat’, cuvântul chiabur este impus în uz de propaganda bolşevică şi „înzestrat” cu conotaţii dintre cele mai infamante.

Într‑un Dicţionar al limbii române literare contemporane (4 volume, 1955‑1957), redactat el însuşi după criterii strict ideologice, de un numeros colectiv de lingvişti, la cuvântul chiabur găsim următoarea definiţie: „Ţăran bogat care aparţine burgheziei satelor, posedă mai mult pămînt decît poate lucra singur şi dispune de importante mijloace de producţie; el foloseşte muncă salariată, exploatînd pe ţăranii muncitori şi constituie unul dintre elementele cele mai reacţionare şi mai potrivnice regimului democrat-popular.” Alcătuit sub coordonarea unor lingvişti de prestigiu din vechea generaţie (Dimitrie Macrea, Emil Petrovici şi Al. Rosetti) şi având printre colaboratori mulţi dintre cei mai cunoscuţi lingvişti ai vremii, acest DLRCL ilustrează cât de mult se poate compromite ştiinţa, în cazul de faţă lingvistica, atunci când cei care o reprezintă şi o practică sunt dispuşi la toate compromisurile posibile cu deţinătorii puterii politice într‑un regim totalitar. Avem aici o temă importantă în sine, care merită o discuţie mai amplă.

Revenim la tema noastră centrală. Greu de explicat este de ce între categoriile socio-profesionale cărora nu li se permitea să folosească nobilul şi proletarul tovarăş, alături de chiaburi şi de alţi exploatatori, se regăseau membrii clerului (de orice fel de confesiune!) şi … deţinuţii politici. Aşa încât patriarhul, rabinul-şef sau muftiul, când îl firitiseau la ocazii pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu‑Dej sau, mai târziu, pe Nicolae Ceauşescu, trebuiau să li se adreseze cu Domnule Prim-Ministru sau Domnule Preşedinte, iar deţinuţii politici, „bandiţii” de la Aiud, Sighet, Gherla, Periprava sau Poarta Albă, nu aveau voie să i se adreseze opresorului lor decât cu domnule gardian sau domnule sergent.

Unele cupluri de termeni se impuseseră ca nişte veritabile „talismane” terminologice: progres, progresist, progresism erau cuvinte benefice şi luminoase, dimpotrivă, reacţionar, reacţionarism sau retrograd, erau infamante şi întunecoase. Doar proletariatul, în frunte cu activiştii de partid, avangarda sa revoluţionară, reprezentau progresul, pe când burghezo-moşierimea (fantastică himeră lexicală!) întruchipa reacţionarismul cel mai fioros! Liberalismul, conservatorismul, social‑democraţia, ca să nu mai vorbim de monarhie, tot ceea ce nu era comunist sau socialist, deveniseră concepte nefrecventabile, împreună cu termenii care le desemnau.

Un exemplu de tot hazul de resemantizare pe baze ideologice este resuscitarea arhaismului haiduc, despre care seria veche a dicţionarului academic ne informează că, pe lângă sensurile de ‘soldat (ungur)’ şi de ‘jandarm’, mai însemna, în limba veche, şi ‘bandit la drumul mare, tâlhar’. Ei bine, în manualele şcolare eram învăţaţi că un haiduc nu este altceva decât un luptător pentru libertatea poporului oprimat!

Ţările europene căzute sub dominaţia Uniunii Sovietice, la polul opus al realităţii obiective, care însemna sărăcie şi teroare alcătuiau, în discursurile oficiale, în presă şi la mitinguri, alcătuiau împreună lagărul mondial al păcii, democraţiei şi socialismului, unde, pe baza „principiilor” internaţionalismului proletar, se cultiva intens prietenia între popoare şi lupta pentru pace. Modelul suprem devenise URSS, calificată drept bastion al păcii şi garant al viitorului luminos al popoarelor.

Minciuna impertinentă se vădeşte şi în expresia sprijinul frăţesc al Uniunii Sovietice, prin care se răstălmăcea pe faţă spolierea organizată a economiei româneşti (plata, chipurile, a despăgubirilor de război!) sub forma aşa‑ziselor sovromuri, (Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromconstrucţia, Sovromnaval, Sovromcărbune, etc., etc.), un fel de societăţi comerciale mixte, în care sovieticii aveau toate drepturile, iar statul român nicunul. E deajuns să „răsfoim” on-line ziarul „Scînteia” din primele decenii ale „dictaturii proletariatului” (de exemplu, în ziua de marţi, 18 august 1953!) ca să dăm la tot pasul de referiri la gloriosul popor sovietic, marele popor rus sau eroicul popor coreean. Lichelismul discursiv atinge culmi ale absurdului când, uneori sub semnături „prestigioase”, se scrie despre geniala învăţătură stalinistă, iar călăul, probabil, cel mai mare al istoriei, este adulat drept înţeleptul şi iubitul învăţător şi conducător al omenirii muncitoare sau eliberatorul, ocrotitorul şi părintele nostru scump. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi