Profeţiile lui Elon Musk

***

Recent, Elon Musk, cofondatorul companiei Tesla, şi-a exprimat opinia că într-un viitor nu prea îndepărtat oamenii vor deveni simple animale de companie ai roboţilor. Conform lui Musk, acesta e viitorul care ne aşteaptă.

Cu alte cuvinte, roboţii vor poseda un grad de inteligenţă atât de avansat încât omul nu va mai avea posibilitatea să comunice cu ei.

Pornind de la previziunile lui Musk, inteligenţa artificială ar trebui să dobândească puteri sporite în viitor, astfel încât omul va deveni atât de dependent de maşinile hiperinteligente create de el, încât întreaga lui existenţă va depinde de ele. El va deveni o simplă jucărie în mâna roboţilor creaţi de el.

Dar ce grad de inteligenţă vor poseda roboţii? De câte ori inteligenţa lor va fi mai mare decât cea a omului? De zece, de douăzeci, de o sută, de o mie de ori sau chiar mai mult?

Între noi şi roboţi va fi o diferenţă probabil la fel de mare ca între un câine, o pisică şi un om. Sau poate ca între o insectă şi un om.

Având astfel de capacităţi, cum se vor raporta roboţii la civilizaţia şi istoria umanităţii? La cultura noastră şi bunurile spirituale cu care ne mândrim, dar pe care am început să le ignorăm? La limbajul, la tradiţiile şi la trăirile noastre? Vom putea comunica într-un fel cu ei altfel decât formal?

Cum li se vor părea operele lui Homer, Dante, Petrarca, Shakespeare? Cum vor percepe, de pildă, Simfonia a 9-a şi întreaga muzică a lui Beethoven? Poate că aceasta, în urechile lor, nu va suna diferit decât sună astăzi un ţârâit de greier.

***

Cu cât îşi dezvoltă tehnologiile de vârf, şi mă gândesc aici în special la industria IT, la domeniul informaticii şi la cel al inteligenţei artificiale, cu atât lumea se îndepărtează de tot ce înseamnă vechea, dar şi noua spiritualitate.

Noua, vine vorba. Căci, cel puţin deocamdată, această spiritualitate nu se întrevede la orizont. Se întrevede doar o lume abisală, o lume a halucinaţiilor.

Prin acest gest, lumea tehnologiilor de vârf îşi neagă scopul şi esenţa. Şi neagă şi legile universului, care sunt profund spirituale. Căci universul e, înainte de toate, spirit şi apoi materie.

***

În curând, ca să poţi veni pe lume, îţi va trebui certificat verde de trecere, asta ca să poţi arăta vameşilor ce vor păzi porţile trecerii din nonexistenţă în existenţă, că din punct de vedere fizic şi psihic, vei fi în regulă sau te vei alinia, fără să crâcneşti, regulilor noii ordini mondiale şi ale structurilor sale de putere.

Vremea aceasta se apropie.

Înainte de a te naşte, cei care vor veghea la graniţa dintre lumi te vor chestiona în felul următor: „Ia să vedem, matale, ce hram porţi, eşti de-ai noştri sau nu eşti?”

Şi apoi scanând încă inexistentul embrion, vor spune: „Nu, nu, drăguţule, nu avem nevoie de cei ca dumneata aici. Pentru noi eşti un potenţial instigator. Dumneata încerci să te strecori aici, cu gânduri necurate. Nu avem nevoie nici de literaţi, nici de oameni de artă, nici de oameni cu idei. Dumneata, după cum vedem, vrei să destabilizezi lumea pe care tocmai, după atâtea sacrificii, foame, pandemii, războaie fratricide, revoluţii, am construit-o. Nu, drăguţule, te vedem după ochii ce încă nu ţi-au apărut pe faţă, eşti inadecvat şi poţi deveni periculos pentru orice sistem, inclusiv pentru cel pe care-l construim. Aşa că treci, dumneata, înapoi de unde încă nu ai venit, şi aşteaptă. Poate cândva o să-ţi vină rândul şi ţie să vezi lumina zilei, dar într-o altfel de lume, nu cum e a noastră!”

Vă daţi seama că eu, cu ideile mele, nu aş fi avut niciodată şansa să mă nasc. M-ar fi respins din start, cum m-au respins, de altfel, şi la recrutare.

Lumea aceasta va fi în curând aici. Voi trăi în mijlocul ei. Schimbaţi uşor la chip. Se va auzi mai întâi un vuiet. Urmat de alte zgomote, cum ar fi mieunat de pisici, şi lătrat de câini.

Mărturisesc că eu, de pe acum, aud cum „nenăscuţii câini”, de care vorbea Nichita Stănescu, pe „nenăscuţii oameni” îi latră.

***

Printre nenumăratele calităţi ale reginei Elisabeta a II-a a fost faptul că avea simţul măsurii, dar şi al umorului în stil pur englezesc. Simţul măsurii crea o stare de echilibru în rândul naţiunii, pe când cel al umorului o făcea să iasă cu bine din anumite situaţii delicate.

De pildă în timpul vizitei lui Boris Elţîn la Platul Buckingham, la cina oficială, regina l-a întrebat pe preşedintele rus cum i se pare friptura de berbec şi cartofii, iar Boris Elţîn după ce şi-a mai turnat un pahar de votcă şi l-a dat peste cap, i-a spus strâmbându-se în felul lui: „Dragă maiestate, pentru friptura şi cartofii dumneavoastră mi-ar mai trebui un rând de măsele. Cartofii Engliterei sunt mai tari decât castanele…” Regina nu s-a ofuscat, ci doar i-a zâmbit, ridicând un pahar de vin în cinstea sa.

***

Genialul Plan Marshall iniţiat de guvernul Statelor Unite în anul 1947 având drept scop refacerea ţărilor Europei occidentale afectate de război, stoparea expansiunii comunismului şi asigurarea de aliaţi strategici pentru Statele Unite ale Americii pe continent, trebuia să aibă un recul în timp.

Planul Marshall a avut menirea să relanseze economiile ţărilor Europei occidentale, ţări care până în anii 1970 au cunoscut o dezvoltare fără precedent, Germania de Vest situându-se în fruntea clasamentului, fiind urmată de Italia şi Franţa.

Reculul se produce acum, odată cu începerea războiului din Ucraina şi decuplarea Germaniei, dar şi a altor ţări de la cordonul ombilical al resurselor de materii prime ieftine ale Federaţiei Ruse. Într-un fel, America trebuia să-şi ia revanşa. Prosperitatea şi dezvoltarea de atunci au o corespondenţă biunivocă cu recesiunile şi crizele de azi. În economie, ca şi în politică totul are preţ. Datoria de atunci e decontată azi.

***

Trăim într-o democraţie care îşi calcă în picioare (deja încălţate în bocanci cu şenile!) toate regulile şi preceptele democratice, rămânând, cel puţin la nivel formal, democraţie. Alegerile sunt măsluite, hotărâte în altă parte şi aduse din condei la faţa locului. Justiţia e folosită ca instrument de intimidare şi de lichidare din viaţa publică a celor care nu se pliază şi nu execută ordine primite nu se ştie exact de unde. Apoi mai e şi manipularea. Manipularea prin mass media şi manipularea prin intermediul reţelelor de socializare care au atins cotele neverosimilului, transformând neverosimilul în verosimil.

Mai e nevoie şi de alte exemple?

Mai putem vorbi de democraţie în momentul în care ne-au fost induse teama, pandemia, crizele şi înarmarea până-n dinţi? O astfel de lume democratică nu face decât să stoarcă din ce în ce mai mulţi bani şi vlagă de pe urma terorii în care trăim.

***

„Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi – spunea foarte frumos istoricul şi politicianul Nicolae Iorga, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.”

Mărturisesc că niciodată nu am văzut un politician care să ţină poporul pe umerii săi. Şi asta dintr-un motiv simplu, odată căţărat pe umerii, poporul i s-ar urca în cap. De aceea politicienii preferă să se urce ei pe umerii poporului. Şi pentru asta ne îmbrobodesc cu tot felul de vorbe şi ne câştigă încrederea. Ce-i drept, pentru scurt timp.

Există însă, desigur, şi marile, şi micile excepţii. Momente faste din istoria omenirii. Unul dintre ele fiind semnarea pe 28 iunie 1776 a Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii de către părinţii fondatori ai SUA, precum: Alexander Hamilton, George Washington, Benjamin Franklin, John Jay, John Adams, Thomas Jefferson şi James Madison. Un alt moment fast – promulgarea Consituţiei Satelor Unite, concepută între 21 februarie şi 17 septembrie 1787, şi intrată în vigoare în ziua de 4 martie 1787.

Preambulul Constituţiei are un aer biblic, prefigurând, prin coerenţa sa, parcă poezia lui Walt Whitman: „Noi, Poporul Statelor Unite, în vederea realizării unei Uniuni mai strânse, aşezării dreptăţii, asigurării Liniştii interne, înzestrării pentru apărarea obştească, promovării Prosperităţii generale si asigurării Binecuvântărilor Libertăţii pentru noi înşine si pentru Urmaşii noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia de faţă pentru Statele Unite ale Americii.”

Textul Constituţiei e ca un poem de o coerenţă şi o precizie mistică, având ca model Legile lui Moise.

Unde mai întâlnim astăzi, în politică, bărbaţi de stat cum am fost George Washington, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson?

Azi, desigur, America, şi nu numai America, ci întreaga lume trece printr-o criză de sistem. Şi aceasta deoarece s-au îndepărtat prea mult de principiile democratice pe care părinţii fondatori le-au promulgat în urma războiului de independenţă. După cum s-au îndepărtat şi de poezia lui Whitman. Azi, America şi întreaga lume sunt mai apropiate de atmosfera apocaliptică din poeziile lui Carl Sandburg. Citez din „Fum”: Stau în fotoliu şi citesc ziarul./ Milioane de oameni s-au dus la război/ mormintele lor ocupară/ hectare întregi, uneltele şi navele zac sfârtecate,/ oraşele arse, aşezările rase de pe faţa pământului,/ copiii în abatoare se mistuie ca inele de fum/ în rafalele vântului./ Stau în fotoliu şi citesc ziarul.”

„Când o naţiune decade sau o societate dispare – spune Sandburg -, una din condiţii este mereu aceeaşi; au uitat de unde au venit. Au pierdut din vedere ce i-a adus împreună”.

***

La ce ne foloseşte inteligenţa, dacă lumea construită de ea ne induce în eroare?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist