Rândul 3, aproape de margine

Spectacolul discută istoria recentă a comunităţii LGBTQ din România, aducând în prim-plan imaginea unor personaje care au trăit în ultimul secol, din anii 1940 şi până în anii 1990, care au avut de suferit de pe urma orientării lor sexuale. Articolul 200 din Codul Penal, care incrimina relaţiile homosexuale şi pedepsea cu închisoare amorul ilegitim dintre două persoane de acelaşi sex, a fost abrogat pe data de 22 iunie 2001.

În paralel cu situaţia personajelor, istoria îşi urmează cursul, de la interbelic, la comunism şi în cele din urmă la post-comunism. Într-un anume sens, spectacolul include atât macroistoria, schiţarea evenimentelor majore care au avut loc în cele trei perioade, în timp ce în spaţiul cinematografului se petrec evenimente din viaţa personajelor, conţinând detalii adesea tăinuite pentru marele public, elemente de autobiografie, adesea rămase necunoscute, poveşti de dragoste despre care nimeni nu mai mărturiseşte.

Pentru început, personalitatea anilor 1940, de la Cluj şi Sibiu, Ion Negoiţescu, critic şi istoric literar, poet romancier şi memorialist, redactor al „Revistei Cercului Literar” este prezentată prin intermediul unor compoziţii actoriceşti parodice, aducând subiectul homosexualităţii în sala de cinema, unde personajele se întâlnesc jenate, în semiîntuneric, stânjenite asemenea călătorilor la cuşetă de proximitatea arbitrară a vecinului. Astfel de episoade sunt relatate cu sinceritate în Straja dragonilor, romanul autobiografic al lui Ion Negoiţescu, adus în scenă de actori, mai aproape de spectatori, prin impersonare, teatru în teatru şi evocare.

În al doilea rând, personalitatea anilor 1960, Gabriel Popescu a fost prim-balerin, maestru de balet şi coregraf la Opera Naţională din Bucureşti. În 1965, a plecat în Franţa unde a cerut azil politic şi a rămas. Condamnat pentru orientarea sa sexuală, Gabriel Popescu a fost torturat să menţioneze şi alte personalităţi homosexuale ale epocii, dar a reuşit să reziste torturii şi să păstreze tăcerea. Numele sunt rostite, numai că adevărul istoric, faptul că Gabriel Popescu nu a trădat, este restituit abia după ce se realizează un rewind scenic. Şi de această dată, sala de cinema conferă cadrul unde, cu schimbarea locului cu un spectator din public, povestea se derulează deopotrivă pentru actori, unii protagonişti, alţii povestitori, sau spectatori.

În al treilea rând, doi tineri ai anilor 1990 se întâlnesc în urma unui anunţ dat de cel mai tânăr dintre ei la matrimoniale. Sora băiatului găseşte jurnalul acestuia şi-l duce la poliţie. Dragostea celor doi băieţi contravine regulilor societăţii în care ei trăiesc. În final, unul se sinucide, iar celălalt pleacă în SUA. Cea de-a treia poveste e cea mai scurtă şi apropie şi mai mult scena, spaţiul cinematografului, de spectator. În ordine, cele trei poveşti parcurg o cronologia din interbelic spre post-decembrism. În acelaşi timp, scena se apropie progresiv, prin anumite soluţii regizorale (schimb de locuri între actor şi un spectator din public, în partea a doua, o succesiune de perspective sau filme la care spectatorul devine părtaş, în cea de-a treia parte), dar şi prin jocul actorilor.

De asemenea, de la prezentarea unor personalităţi arhicunoscute pentru lumea literară şi artistică se trece la prezentarea cazului celor doi băieţi, o situaţie ceva mai concretă, mai plastic redată scenic. Jocul actorilor se modifică în consecinţă, de la expresivitatea clasică, sobrietatea actoricească şi stăpânirea din prima parte, la pariul emoţiei din partea a doua unde situaţiile sunt uşor umanizate, iar apoi la cazul celor doi băieţi în parte a treia, când jocul actorilor, cu mici excepţii, este ceva mai firesc. Locul în care viaţa secretă a personajelor se dezvăluie e întotdeauna spaţiul cinematografului unde se derulează un film ce rula în perioada istorică la care se face referire, Visul lui Tănase, Columna sau un film de dragoste cu Anca ţurcaşiu.

În cea mai mare parte, tinerii actori de la Reactor practică un teatru social, militant, de aceea declamativ şi non-tradiţionalist. Cu toate că într-un spectacol cu relevanţă pentru actualitate, istoric, documentar, dar şi cu mesaj, Sânziana Stoican îi provoacă regizoral pe actori la compoziţii parodice, unele dintre aceste compoziţii fiind travestiurile, cu trecerea personajului întruchipat de actor de pe peliculă în sala de spectacol, la roluri cât se poate de teatrale, la paradoxuri scenice, cum ar fi rolurile filmice în scena de teatru care e spaţiul reprezentând sala unui cinematograf, cu mijloace dintre cele mai moderne (efecte de fum şi stroboscop, spoturi de lumini, semiobscuritate).

Paralelismul celor două spaţii, sala de spectacol şi scena, reprezentată asemenea unei săli de cinema, propune o metaforă filmică despre viaţă, evidentă în special în cea de-a treia parte unde povestea este prezentată din punctul de vedere al celui mai mic dintre cei doi băieţi sau din cel al surorii sale, perspective diferite asupra aceleiaşi situaţii de viaţă fiind posibile. Viaţa apare ca o succesiune de filme alternative, iar teatrul ca o meditaţie scenică asupra acestei succesiuni de filme alternative, ca o comparaţie a mai multor puncte de vedere şi alegerea celui pe care îl considerăm mai apropiat de propriul mod de viaţă, care ne reprezintă.

(Rândul 3. Aproape de margine, aparţinând proiectului „100 de ani de România. Istorii secundare”, text: Alexa Băcanu, regia: Sânziana Stoican, cu: Cătălin Filip, Oana Hodade, Raluca Mara, Doru Taloş, Adonis Tanţa, scenografia: Valentin Vârlan, Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj-Napoca, premiera: ianuarie 2019)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)