Râsul, scrisul şi proscrisul

De pildă pe domnul Tacu de „La matale”, cârciuma de la parterul unui bloc cum coborai scările de la Casa Modei, din spate. Tacu mi-a fost model şi aici simţeam nevoia să merg în acei ani de după ’90. Eram client asiduu – să-l ascult pe domnul Tacu. Bine, şi la pahare! Deasupra cârciumii familiei Tacu erau apartamentele locatarilor. L-am întrebat odată pe domnul Tacu, arătând spre tavan: „Ce e deasupra, domnule Alexandru?” „Neantul!” mi-a spus râzând, ridicând din umeri. Râdea şi doamna Ana, şi Alina. Râdeau şi muşteriii.

Veneau aici oameni din blocurile din apropiere. De obicei oameni în vârstă. Se cunoşteau între ei, fiecare ştia ce fierbe în oala celuilalt. Şi în tărtăcuţă. Îşi beau pensia aici şi îşi înecau singurătatea şi apropiata moarte într-un pahar. Îl înjurau pe Iliescu, se contraziceau în privinţa fotbalului, dar n-aş putea spune că erau prea dornici să ştie ce se petrece pe lume. Nu erau pesedişti acerbi, cam ca toţi bătrânii de pe atunci. Vreau să spun că nu erau nişte iluzionaţi. Mă rog, cât de neiluzionat poate fi omul. Nu-şi puneau nădejdile în vreo revoluţie, în vreo mişcare, în veşnicie ori în altă şmecherie – de asta-i simpatizam. Nu se lăsau legănaţi de speranţe deşarte – la urma urmei, parcă ziceau, totul se sfârşeşte cu moartea, de ce să ne mai strofocăm. Ba parcă, îmi venea să cred că moartea le era un fel de mângâiere. În fine, o mângâiere prepusă. Parcă ce fac morţii „dincolo”! Dacă există un dincolo! O altă viaţă după moarte ar fi cea mai mare pacoste, cea mai mare pedeapsă, zău! Aşa credeam.

Sau poate toate acestea erau numai prostii din capul meu. Iar ei nu se gândeau la nimic. Trăiau pur şi simplu şi mureau când le venea vremea. Viaţa! Nimeni nu trage vreo învăţătură din ea – aşa judecam în sine-mi, privindu-i. Fiecare se străduieşte prin toate mijloacele să strângă avere, să facă aia, să facă cealaltă, să-şi aranjeze copiii „c-o treaptă mai domn”, cum zice poetul, să aibă parte de dragoste, servicii bănoase, de prestigiu etc. Sau măcar îşi îneacă visele într-un pahar. Iar bătrâneţea nu-i face pe oameni mai înţelepţi, cum cred unii duşi cu pluta de optimişti ce sunt. Oamenii nu se pocăiesc nicicum, nici în ultimul ceas. Ei însă, muşteriii aceştia de „La matale” – asta e părerea mea – erau nişte oameni deştepţi, iar oamenii deştepţi au dreptul să se prostească, să ia viaţa în răspăr.

Aşa îmi curgeau gândurile astea cam acrişoare şi tulburi ca apa Bahluiului. Câteodată mă cuprindea o duşmănie faţă de neamul omenesc – ce prost, ce ireformabil, ce incorigibil! Desigur, prost eram eu, cu siguranţa de sine a omului tânăr, sănătos, jemanfişist, care nu vrea şi nici nu e în stare să-şi facă griji de viitor. Şi supus patimilor. Unul umblă după femei, altul bea, altul calcă peste cei din jur ca să ajungă mai sus în ierarhii efemere (ca să aibă de unde cădea ca bolovanul!), altul stă ca un şoricel în găurica lui: cu nevasta lui, cu serviciul lui, nimeni să nu-i facă vreun rău. Adevărul este că nici zece duşmani laolaltă nu-ţi pot face atâta rău cât poţi să-ţi faci tu singur.

Eu voiam să scriu. Altul, un critic literar cu care vorbeam „La matale” se amorezase de fiică-sa. Aşa zicea lumea – eu nu ştiu. Na, când e să faci o patimă, o faci şi din borşul cu ştevie. Când vrea Domnul, mătura se face puşcă, spune o zicală ovreiască sau armenească, nu mai ştiu. Eu voiam să-mi transform viaţa în cuvinte. Asta a fost filosofia vieţii mele: să iubesc cuvintele, să mănânc cuvinte, să beau cuvinte, să mă otrăvesc cu ele, căci dacă iubeşti ceva până la capăt, bei şi drojdia de la fund, te şi otrăveşti volens-nolens. Iar otrava asta te întăreşte – am convingerea asta.

Serile, ieşeam afară de la „La matale” să mă răcoresc. Noaptea parcă încremenise, grea, surdă, încărcată de întuneric şi mister. Împărăţia cea nesfârşită a lumii! Lumină era doar în bar şi se întrezărea pe bulevardul Ştefan cel Mare, plin de paşi, tropotind repezi, asemeni unei inimi în piept când ţi se apropie ceasul. Din când în când, venea o răsuflare, ca suspinul unui uriaş nevăzut.

Şi atunci mi-a crescut sufletul ca o pâine, am plămădit cu inima o reflexie, căci ideile adevărate le faci numai cu inima: voi scrie cărţi! Nu una! Zece! Mă atrăgea pişatul gloriei! Mă ademenea, mă prindea în laţ! Asta era desaga mea de patimi, pe care am dus-o în spate. Povara. Îmi asumam ficţiunile. Dar ficţiunile mele vor plăcea mai mult – îmi ziceam – pentru că vor fi mai neverosimile, iar cu cât vor fi mai neverosimile cu atât vor fi mai frumoase. Cam aşa spune undeva Bohumil Hrabal în scrisorile adresate Dubenkăi, o americancă ideală şi idealizată.

După ce mă răcoream, reintram în bar. Mă uitam în sus, la tavan. Şi atunci întrebam: „Ce este deasupra, domnule Alexandru?” „Nu ştiu, Radule, nu ştiu. Neantul”, îmi răspundea râzând. Râdeam şi eu. Râdea şi doamna Ana, şi Alina, fiica lor. Şi muşteriii.

Ce avem să facem? Când te cufunzi prea mult în gânduri, te apucă pandaliile. Adâncirea prea mult în reflecţie reduce aproape la nimic spontaneitatea, instinctul şi orice elan. Astfel rămân fără orice îndrăzneală şi încredere în mine. Doamne fereşte! Mai bine râd. Dar voi rămâne un proscris în societate, un pribeag, un izolat! Ei, şi?!

După cum vedeţi povestea făgăduită la început nu a fost nici o poveste, doar nişte propoziţii dezlânate. Trăiesc atâta timp cât au motiv să trăiască. Dacă nu mai au, mor.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist