Raţiune şi simţire

Sâmbătă, 8 octombrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi a avut loc o savuorasă dezbatere organizată de Ziarul de Iaşi: Viziunea liberală versus viziunea conservatoare, cu Sever Voinescu şi Andrei Cornea, moderată de Alexandru Lăzescu. Despre ea au mai scris deja în această pagină chiar Alexandru Lăzescu şi Ciprian Iftimoaei. Nu am să reiau ce au spus şi voi încerca să descriu mai degrabă atmosfera discuţiei. Cred că este foarte importantă, pentru că ideile diferite, chiar opuse, dacă sunt susţinute cu politeţe şi inteligenţă nu mai sperie aşa de tare. A fost cazul dezbaterii despre care vorbesc, unde cei trei au făcut distincţii importante, au argumentat şi au făcut apel la date istorice şi statistice, uneori au rămas pe poziţii ireconciliabile şi alteori au căzut de acord. Dacă aşa ar sta lucrurile şi în spaţiul public (să-i zicem, piaţă), am fi salvaţi. În loc de pietre aruncate în poliţişti şi cuvinte de nereprodus în prezenţa celor pudibonzi, am vedea la televizor doar cvartete şi coniacuri fine, sorbite cu măsură la mese acoperite cu danteluri unicat.

Or, lucrurile nu se întâmplă astfel şi asta a fost evident după terminarea pledoariilor, în secţiunea de întrebări şi răspunsuri. Acum, pasiunile s-au dezlănţuit, iar rănile adânci s-au deschis la microfon. Am avut presimţirea asta când, la început, înainte de orice argument, un amic m-a întrebat complice: „tu cu cine ţii?” Mai rău este că eu chiar am avut un răspuns la această întrebare. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar dezbaterea despre conservatorism şi liberalism sau, cum se spunea acum vreo 20 de ani, despre „stânga-dreapta” este una pasională. Ea priveşte fibra noastră esenţială, plămada din care suntem făcuţi. Chestiunile legate de politici publice, căsătorie sau război sunt secundare sau, în fine, rezolvabile. Dar valorile care stau în umbră, precum solidaritatea sau egoismul, lucrurile care ne mobilează sufletul, cum ar fi dragostea de glie sau de lumea largă, credinţele religioase sau civile, toate acestea sunt doar pricină de zaveră. Nu ne mai înţelegem şi ieşim la luptă. Întrebările şi comentariile care au urmat discuţiei au dovedit asta. „Generaţia nouă” a tras cu tunul în conservatorul de pe scenă. „Generaţia mai veche” a ţintit în colegul său liberal. Când lucrurile s-au încins şi categoriile s-au amestecat, de nu mai ştiai „cine cu cine ţine”. Asta pentru că nu mai era vorba despre căsătorie, educaţie sau temeiurile juridice ale suveranismului, ci despre viaţa intimă a individului, despre ceea ce îl mână în luptă şi în viaţă.

Un filosof, arheolog şi istoric englez, Robin George Collingwood, spunea că fiecare enunţ pe care îl facem are în spate o întrebare la care răspunde. De aceea şi poate fi înţeles. Sunt însă enunţuri care nu mai pot fi văzute sub forma unui răspuns la o întrebare anterioară: se numesc presupoziţii absolute şi formează punctul de plecare atunci când ne formulăm toate căutările şi ipotezele noastre. Cu privire la ele nu putem spune că sunt adevărate sau false. Doar sunt. Discuţia despre conservatorism şi liberalism ajunge cu repeziciune aici şi se transformă într-o confruntare surdă a unor apostoli. Din acest moment, concordia devine imposibilă, auditoriul se transformă în două tabere de partizani, iar bieţii vorbitori devin ţinte. Ca să nu mai spun de moderator, al cărui rol devine doar acela de a-i apăra de furia mulţimilor pe invitaţii săi.

Îndrăznesc să mă bucur că se întâmplă aşa. Totuşi, atmosfera pe care am încercat să o descriu dovedeşte două lucruri. Pe de o parte, că oamenii sunt vii şi cu suflet nărăvaş, cu idei, credinţe şi valori: iau partea şi ies din neutralitatea monotonă despre care unii înţelepţi au spus că e o virtute. Nu cred că este, iar cearta, în limitele unor reguli nevătămătoare, e semn de prospeţime şi sănătate. În al doilea rând, m-am bucurat că în Iaşi, oraş mai contemplativ şi cumsecade prin definiţie, dezbaterea şi conferinţele Dilema veche (în preajma cărora s-a desfăşurat întâlnirea) au adunat un public vesel, inteligent şi pus pe harţă.

Bucuria a însoţit de fapt, în surdină, întregul eveniment. Chiar la proba de microfon de la început, unul dintre invitaţi a ales ca enunţ-martor al bunei funcţionări a aparaturii îndemnul „să ne bucurăm”. Şi cred că, dincolo de toată zarva, lumea s-a bucurat: liberalii din sală, că şi-au apărat „semenii”; conservatorii, că şi-au protejat „esenţele”. Şi eu, alături de cei din urmă, desigur.