Războiul contra biologiei

Am devenit, în 300000 de ani de existenţă, mai deştepţi decât 4,5 miliarde de ani de evoluţie a unei planete. Aroganţa noastră intelectuală a ajuns la performanţa de a contesta legi ale naturii şi a le înlocui cu postulate şi axiome marca proprie care se potrivesc mai bine cu succesul nostru aparent ca specie „atotputernică”. Să ne gândim doar pentru o clipă de câte ori şi cu câtă siguranţă „savantă” ni se vorbeşte despre ce mâncăm şi multitudinea de moduri profunde în care acest lucru ne afectează funcţii şi capacităţi vitale, despre bacterii şi cum reuşim să fim victorioşi în faţa lor cu producţiile aproape „miraculoase” ale ştiinţei şi tehnologiei moderne. Ca să nu mai zic de remediile absolut salvatoare care îţi pot „repara” ficatul, ochii şi vederea şi chiar cele mai avansate funcţii ale creierului. Şi noi credem şi ne uităm cu dispreţ la sărmanul porc (cu care împărtăşim nu mai puţin de 98% din gene) care nu poate să îşi repare ficatul şi creierul grav afectate de lăturile cu care l-am hrănit.

Să ne oprim niţel şi să coborâm cu ochiul minţii în interiorul unei celule. Pentru a construi cea mai simplă celulă de drojdie, de exemplu, ar trebui să miniaturizaţi aproximativ acelaşi număr de componente ca cele găsite într-un avion Boeing 777 şi să le încadraţi într-o sferă de doar cinci microni (5 miimi de milimetru); atunci ar trebui cumva să convingi acea sferă să se reproducă. Şi celula umană este mult mai complexă decât cea de drojdie. Expandată la o scară la care atomii au aproximativ dimensiunea unui bob de mazăre, o celulă în sine ar fi o sferă de aproximativ 800 de metri în diametru şi susţinută de un cadru complex de grinzi numit citoschelet. În el, milioane şi milioane de obiecte – unele de dimensiunea mingilor de baschet, altele de dimensiunea maşinilor – ar zbura ca gloanţele. Nu ar exista un loc în care ai putea sta fără să fii lovit şi smuls de mii de ori în fiecare secundă din orice direcţie. Chiar şi pentru ocupanţii săi cu normă întreagă, interiorul unei celule este un loc periculos. Fiecare catenă de ADN este, în medie, atacată sau deteriorată o dată la 8,4 secunde – de zece mii de ori pe zi – de substanţe chimice şi alţi agenţi care îl lovesc sau îl taie neglijent, iar fiecare dintre aceste răni trebuie să fie cusute repede dacă celula vrea să trăiască. Şi asta vrea cel mai tare: să trăiască şi să te ţină şi pe tine în viaţă. Şi asta este doar o celulă. Noi ştim doar aproximativ 2% din ce o compune şi în ce fel funcţionează. Şi încă nu am ajuns să vorbim despre interacţiunile dintre sutele de miliarde de celule din care eşti compus.

Prin urmare momentan suntem tot în grija bunului simţ şi al semnalelor celulelor care încă ştiu mult mai bine ca tine ce ai nevoie. Singura regulă e că celulele tale te cunosc mult mai bine decât te-ai putea cunoaşte tu. Din câte treburi ar fi putut avea creierul nostru a fost scutit de cea mai grea: să urmărească milioanele de locuitori ai miliardelor de celule şi să îi „organizeze” sau să le spună „ce să facă”. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi