Recorduri

Ziarele vremii îl conservă, de pildă, în reportaje care mustesc de neologisme la modă: „Lumea făcea mare haz mai acum doi ani, de rarii îndrăsneţi, cari se avîntau cu bicicletele lor pe calea Victoriei. Ca să scape de zeflemelele publicului, amatorii mai serioşi îşi duceau bicicletele cu trăsura pînă la şosea şi acolo numai încălecau.

Dar cît s-a schimbat timpul! Velocipedismul a devenit o modă, o manie, ceva care nu trebue să lipsească unui june, care se respectă, după cum el nu trebue să lipsească la o oră fixă de la Capşa, sau de la şosea.

Şi de sigur că lumea nu ar fi turbat aşa de teribil de «biciclomanie», dacă nu-şi vîrau doctorii nasul şi în aceste roate. (…) Lăsînd discuţiunile higienice pe seama medicilor, noi îndemnăm publicul să încurajeze Velodromul. Aici se fac curse din cele mai interesante, şi avem deja bicyclişti de primă forţă. (…).

Priveliştea, în sfîrşit este superbă. Varietatea costumelor, iuţeala velocipedelor, ţinuta luptătorilor, procură ochiului o sumă de distracţii. Animaţia nu lipseşte, căci se fac lupte foarte interesante şi se pariază destul de mult.

Eri au fost mai multe curse, dar acea mai interesantă  a fost: Cursa IV: Recordul de 35,000 m (120 tururi).” („Curse de biciclete”, Lupta, anul XII, nr. 2668, marţi, 12 septembrie 1895, p. 2).

Dincolo de rezultatele palpitante ale curselor de biciclete organizate în urmă cu 125 de ani, cuvântul record s-a naturalizat în limba română cu sensul competiţional astăzi consacrat, şi anume ‘performanţă fără egal’. În timp, sub umbrela sa semantică s-au adunat şi alte tipuri de realizări supreme, atât de variate şi de deosebite încât cu greu li s-ar putea afla un numitor comun. De exemplu, când jurnaliştii scriu sau vorbesc despre un record de înscrieri la admiterea în facultate sau despre un record de fotografii realizate la un concurs de profil, noi, ca receptori obişnuiţi cu exagerările retorice, reţinem din astfel de „recorduri” doar conotaţia superlativă menită să ne convingă că ceea ce ni se înfăţişează ar fi fără precedent. Aşadar, „recordul” înregistrat sau relatat de reporter ne invită să asistăm la un moment de graţie, să contemplăm o felie memorabilă de viaţă, să fim părtaşi la fabricarea istoriei. Acceptăm convenţia discursivă şi tolerăm excesul stilistic.

Ce facem, totuşi, când din record rămâne doar vorba goală? Sau, mai bine zis, ce-i de făcut când recordul mai are doar forma fără fond a unui clişeu? Iată două exemple grăitoare:

1. În toiul epidemiei, limbajul jurnalistic actual abundă în recorduri sinistre: record de amenzi, record de îmbolnăviri, record de decese. Pedeapsa, boala şi moartea sunt foarte performante pe aceste plaiuri! De la o zi la alta, aceste „recorduri” îngroaşă audienţele, amplifică tiraje, întreţin traficul de click-uri, like-uri şi vizualizări, iar spectacolul grotesc şi absurd de fraze se poartă pe socoteala receptorului. În cele din urmă, metehnele comunicative ale jurnalistului se răsfrâng în vorbirea de zi cu zi. Ieri, la piaţă, am văzut un număr record de roşii şi de castraveţi. Din păcate, recordul meu de bunuri vegetale a fost întrecut de cel al vecinului Costică, care deţine o grădină chiar în faţa blocului. Pentru atâta lucru, el, vecinul, nu recordul, a primit o amendă record din partea poliţiei locale, pe motiv că s-a înstăpânit abuziv peste parcela noastră, a tuturor. Normal ar fi ca virgulă Costică să împartă cu noi recordul personal de legume crescute în ilegalitate. Practic, de aici ar rezulta, însă, un record de scandaluri între vecini. Şi de amenzi.

2. Tot în toiul pandemiei, asistăm, în ţărişoara noastră, la stabilirea unui veritabil record de gândire. Cine urmăreşte cu atenţie cuvântările diverşilor reprezentanţi ai autorităţilor constată că mai toată pătura administrativă şi politică a patriei s-a infectat cu boala fără leac a gândirii. De la opincă la vlădică, toată suflarea gândeşte: „Ne gândim să…” a devenit soluţia miraculoasă la toate problemele neamului. Şi nu e vorba despre o gândire obişnuită, ci despre o gândire excepţională, fără precedent, nemaiîntâlnită. E vorba, stimaţi cititori, despre o gândire colectivă, inclusivă, totală (remarcaţi, vă rog, forma de plural a pronumelui personal: „NE gândim să…”), vecină cu eternitatea (de luni de zile suntem înştiinţaţi că unii sau alţii se tot gândesc să facă ceva), globală în realizare (de la Călăraşi la Dorohoi şi de la Prut la Tisa, adică peste tot, auzim aceeaşi frază: „Ne gândim să…”) şi, nu în ultimul rând, insondabilă, de categorie supergrea („gândul ce-am gândit e nepreţuit!”).

Acesta e soiul de gândire românească absolută şi definitivă care sparge munţii, rupe tot şi te lasă mască. Acesta e genul de gândire ireproşabilă, cu perfecte şlefuiri absurde, înmagazinat în bancuri precum cel cu împăratul de peste nouă mări şi nouă ţări care-şi contemplă feuda şi rostul existenţial, după care exclamă: „Uăi, da’ departe mai stau!”. Întreb, dară: ce popor nu s-ar mândri cu un aşa record de gândire?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video