România la Centenar. Absenţa viziunii

Sper ca şi la bicentenar românii să aibă motive să se încline în faţa memoriei lor. Dar şi a celor peste 300 de mii de soldaţi, ofiţeri şi civili români care şi-au dat viaţa pentru ca urmaşii lor să trăiască într-o patrie comună. Până atunci este de sperat să ne învrednicim să înălţăm şi un Panteon Naţional. Deocamdată, la Centenar am reuşit să dăm viaţă unei idei care s-a născut o dată cu Independenţa, aceea de a ctitori o Catedrală Naţională. E bine că avem, aproape finalizat, un monument emblematic dedicat memoriei eroilor neamului. Dar ar fi şi mai bine dacă am dubla acest monument cu o catedrală lăuntrică, dedicată cultului autentic al eroilor, care să se multiplice în milioane de conştiinţe vii.

O bună parte a generaţiei de la 1918 şi-a continuat lucrarea în anii ce au urmat. O altă parte s-a retras, învinsă, neregăsindu-şi cadenţa şi ideile fondatoare în noile împrejurări în care parveniţii şi ticăloşii au reuşit să paraziteze istoria. Se întâmplă în istorie, şi nu doar la noi. Cu bune şi cu rele, România dintre Marea Unire şi marea depresie din anul 1940 a fost totuşi un stat respectat şi un factor activ în politica europeană de pace şi stabilitate. Însă timpul care a curs de atunci nu poate fi numit un veac românesc, deşi ctitorii de la 1918 au făcut legăminte de unire “pe vecie cu patria-mamă”. Desigur, se spun cuvinte mari la ocazii înălţătoare. Cuvintele însă, nu doar se nasc din realităţi, dar trebuie să le şi creeze, adică să mobilizeze conştiinţele, pentru a nu rămâne voci în deşert. Întrucât a fi în timp înseamnă şi a face timp, în sens augustinian: “Et nos tempora sumus!” (Şi noi suntem timp!). Însă noi, cei de astăzi suntem în situaţia incomodă de a sărbători Marea Unire şi de a comemora prăbuşirea României Mari. Dar acesta nu este singurul motiv de îngrijorare. Spre exemplu, martirii unirii abia dacă sunt cunoscuţi de către o minoritate românescă. Iar pentru cei trecuţi prin al doilea martiriu – damnatio memoriae – am făcut prea puţin ca să-i recuperăm. Ba chiar am început cu stângul când, la 1 decembrie 1990, corifeii noii ere – Iliescu şi Roman – instigau mulţimea împotriva memoriei lui Iuliu Maniu. Adevărul istoriei îi înspăimânta.

Însă nu despre ratări istorice aş vrea să vorbesc la acest ceas aniversar, ci despre ceea ce ne stă la îndemână să facem, dacă suntem responsabili, astfel încât actul aducerii aminte să fie demn, dar cu deosebire să ne găsească uniţi în jurul unor idealuri de viaţă pe care oricare generaţie e datoare să şi le propună. Altfel distanţa dintre noi şi generaţia Marii Uniri e un veritabil hău şi un motiv de depresie. Dacă nu avem capacitatea să convenim asupra câtorva idei de unitate şi solidaritate, cum putem să omagiem cinstit pe marii ctitori de istorie şi cum putem pretinde să ne proiectam viitorul? Mai mult, avem capacitatea să ne bucurăm, ca persoane şi ca popor, la un veac de la marele eveniment şi să retrăim cu emoţie amintirea faptelor de atunci?

Să încercăm un exerciţiu ludic. Imaginaţi-vă o fotografie istorică a generaţiei Centenarului. Dacă în poza de la 1918 destui români ştiu să pună câteva chipuri, în cea de la 2018 pe cine punem? Şi cu ce împliniri ne putem mândri? Când am intrat în război, în anul 1916, niciun român nu întrezărea că peste 2 ani şi jumătate toate provinciile româneşti vor fi împreună. Despre Centenar ştim cu toţii de ani buni, dar nu am avut puterea să ţinem sub control discordiile, pentru a pregăti o aniversare pe măsura măreţiei istoriei. Impresia generală de astăzi este aceea de generaţie nedemnă de înaintaşi, incapabilă să-şi depăşească mediocritatea. Pe cine punem aşadar, într-un cadru de fotografie la care să se uite generaţia bicentenarului? A le rosti numele este egal cu un atentat la demnitatea naţională. Iar atunci când cronica acestui timp se va face, urmaşii noştri se vor cruci să constate cum în anul Centenarului şi în cei de dinainte energiile româneşti s-au consumat în gol; cum un guvern compus din agramaţi, ageamii şi ticăloşi nu a avut demnitatea să imagineze un singur proiect naţional dedicat Centenarului; cum chinuitul nostru parcurs european a fost sistematic subminat de o cohortă de hoţi care s-au înstăpânit peste ţară; cum oamenii cinstiţi sunt sistematic ignoraţi, în vreme ce lichelele ne dau lecţii de dreptate; cum un popor deznădăjduit a luat calea pribegiei, pierzându-şi speranţa că de la statul român mai poate aştepta o izbăvire; cum am devenit codaşi la nivelul de viaţă, la sănătate şi educaţie şi cum tot mai puţini îşi leagă speranţele de fericire în ţara la care au visat Bălcescu şi Cuza, Iuliu Maniu şi Regina Maria, dar si milioane de oameni simpli, care nu pot pricepe cum reuşim să ne batem joc de înaintaşi, de eroi şi de amintirile noastre.

Nici Europa, nici NATO, nici împlinirile noastre din trecut nu ne pot ajuta să ne salvăm dacă nu ne propunem să ne eliberăm noi înşine de cohorta de ticăloşi care cred că ţara le aparţine, doar pentru aceea că au câştigat alegerile. O ţară căzută în depresie pare să asiste neputincioasă cum viitorul ei este compromis de o gaşcă de saltimbanci. Darul nostru de Centenar ar trebui să fie acela de a ne lua în serios eroii şi pe noi înşine, adică de a găsi ideea care să ne pună serios pe gânduri şi să ne îdemne la acţiune. Altfel, aniversările vin şi trec, fără să ne trezească şi fără să ne mişte, riscând să descoperim prea târziu că nu am fost prevăzători, că am ratat oportunităţi, iar vremurile ne-au luat-o înainte.

Memento: În anul 1968 am ratat semicentenarul Marii Uniri, întrucât regimul, ilegitim, era mai preocupat cu pregătirile pentru semigloriosul semicentenar al PCR. Iar la o sută de ani, ne-am împotmolit în iţele politicianismului balcanic, într-o ţară incapabilă să asigure prosperitate şi speranţă naţiunii. Atunci cum poţi să sărbătoreşti şi să aduci lumina în lipsa idealismului, într-o Românie controlată din 1945 şi până astăzi de către comunişti? Nici adevărul, nici speranţa nu se pot regenera de către cei care, după lovitura de stat din decembrie 1989 pretind să ne aducă izbăvire. E ca şi cum i-ai pune pe atei să-L propovăduiască pe Iisus.

Mihai Dorin este istoric şi publicist