România nepregătită

În 2009, mi-am notat pe o ciornă niscaiva idei despre cele ce le-aş putea spune la prezentarea traducerii mele în germane a cărţii Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Leid und Offenbarung in der sowjetischen Gefangenschaft, C&N Verlag, Berlin) a regretatului Radu Mărculescu (1915-2011), care urma să aibă loc la ICR Berlin.

Dar ce să vezi, pentru ciornă folosisem… altă ciornă! Una în care adunasem la un loc momente istorice ale României nepregătite, idee care, desigur, nu-i nouă, dar, din păcate, nu-i nici măcar depăşită: o simplă căutare pe Google ne arată că ţara noastră pare mai mereu nepregătită: că-i vorba de începerea şcolii, că-i vorba de venirea iernii, că-i vorba de… pandemie.

Cum spuneam, în 2009 adunasem la un loc câteva momente istorice ale României nepregătite, pornind chiar de la cartea de memorii a lui Radu Mărculescu, în care, povestind cum a căzut frontul din Est în urma bătăliei de la Cotul Donului (bătălie în care circa 150.000 de ostaşi români şi-au pierdut viaţa, iar peste 100.000 – dacă bine ţin minte – au căzut prizonieri, inclusiv tânărul locotenent Mărculescu), autorul a fost cât se poate de clar: frontul a căzut în sectorul ocupat de militarii români – dar asta nu pentru că aceştia n-ar fi luptat cu eroism şi ar fi dat numaidecât bir cu fugiţii în faţa Armatei Roşii care ataca în valuri, ci pentru că Armata Regală Romănă era prost echipată şi asta cam din toate punctele de vedere. Cum ar veni, nu era pregătită pentru un asemenea război…

În fine, să vedem ce-mi mai notasem.

Păi, ia să vedem, au fost pregătite cele două principate, Moldova şi Ţara Românească, pentru unire? Nu prea, dar s-au unit. A fost pregătită noua entitate statală pentru guvernarea Cuza? Nu prea, dar s-a mers înainte până la… aducerea unui principe german. Lucrurile au început să se lege. Până într-acolo încât sub Regele Ferdinand s-a realizat Marea Unire. Dar…

Dar în 1916: alt război, altă Românie nepregătită pentru el, cu Armata Regală, spun istoricii, prost echipată. Mai să zici că proasta echipare era tradiţie, de vreme ce al Doilea Război Mondial a prins Armata Română la fel de nepregătită. Dar dacă din Primul Război Mondial România a ieşit, până la urmă, câştigată ca-n poveste, din al Doilea a ieşit ciufulită şi ciopârţită inclusiv teritorial. Iar cartea lui Mărculescu este doar una printre multele, dar una esenţială: reprezintă o mărturie cutremurătoare din toate punctele de vedere (câte n-a văzut şi trait autorul în cei 9, da, nouă ani de prizonierat, urmaţi, cum altfel, de alţi ani de puşcărie în patria devenită comunistă!) şi oferă material pentru vreo trei-patru scenarii de film, începând cu descrierea Bătăliei de la Cotul Donului, continuând cu anii de prizonierat în lagărele Gulagului sovietic şi terminând cu puşcăria în Gulagul românesc…

Apoi, îmi mai notasem că, de, România n-a fost pregătită (ca alte ţări din Est) nici pentru ieşirea din comunism (pentru intrarea în comunism n-avea cum şi de ce să fie pregătită…); n-a fost pregătită nici pentru prima schimbare politică, odată cu câştigarea prezidenţialelor de către Constantinescu şi ajungerea la guvernare a CDR (simt nevoia să scriu în clar: Convenţia Democrată Română – Doamne, parcă au trecut câteva veşnicii şi de atunci încoace!), cei 15.000 de specialişti promişi dovedindu-se o iluzie optică: nu că ţara asta n-ar fi avut şi atunci cel puţin 15.000 de specialişti adevăraţi, doar că nu la ei s-a apelat… Aşa că-n 2000, eterna şi fascinanta Românie a făcut stânga-mprejur şi l-a reinstalat pe Iliescu la Cotroceni, dar măcar că nou branduitul PSD (fost PSDR, fost FDSN, fost FSN, fost… PCR) şi „noul” guvern de stânga (aia fripturist-activist-nomenclaturistă) a făcut singurul lucru istoric: a dus România în NATO şi aproape de Uniunea Europeană.

Ei bine, cum, necum, România avea să devină în 2007 membră UE, dar ce credeţi că s-a spus şi înainte, şi după intrarea în UE? Păi, ce altceva decât că România nu era pregătită pentru asta, frate! Şi, ce să mai, nici n-a prea fost. Şi totuşi, iaca, de aproape 14 ani suntem membri! Şi multe s-au mai schimbat în viaţa noastră, istoric vorbind, deşi avem mereu senzaţia că lucrurile continuă să meargă prost, că infrastructura e varză (şi cam e), că sistemul medical e varză (şi cam e: a dovedit-o cu vârf şi îndesat tragedia de la Colectiv acum 5 ani, iar pandemia a mai radiografiat şi ea situaţiunea actuală, scoţând în evidenţă petele de pe plămânii Sănătăţii ţării).

Şi totuşi, pe cât de nepregătită pare să fi fost mereu, până la urmă (vorba aia, mintea de pe urmă…), România mereu a dres cumva busuiocul. Ce să mai: ţara asta mereu nepregătită (ori insuficient pregătită) arată, totuşi, binişor. Şi se va încheia naibii şi nesfârşita tranziţie, dar asta nu înainte ca PSD să devină un partid irelevant.

În încheiere, nu pot să nu pun degetul pe rana care a dus în mai toate cazurile la lipsa de pregătire a României, punând următoarea întrebare: câţi dintre cetăţenii ţării sunt dispuşi să refuze un post de răspundere, o funcţie de conducere pe motiv că nu se simt suficient de pregătiţi pentru ea? Exact.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist