Şansa unei naţionale decente

Când va apărea acest text în „Ziarul de Iaşi” meciul Germania – România va fi istorie. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat în cursul serii trecute, partida care urmează cu Armenia este crucială, dacă ne gândim cu predilecţie la locul II în grupa de calificare pentru „Cupa Mondială”. Calificarea mult râvnită pentru Qatar ar deveni la fel de dificilă chiar şi în îndeplinirea acestui obiectiv. Ar urma două baraje într-o singură manşă, dintre care primul va fi sigur în deplasare (e greu de crezut că România va fi cap de serie), iar al doilea cum o vrea soarta, adică sorţii. Nu şansele de calificare reprezintă acum problema primordială a naţionalei tricolore.

În august, naţionala era la nadirul activităţii sale din ultimii ani. Ne bătuseră armenii, iar selecţionerul Mirel Rădoi devenise vecin cu stâlpul infamiei. Dispreţul său, fie chiar şi aparent, pentru siguranţa defensivă dădea tonul la cântec refrenelor nostalgice gen „Operaţiunea Autobaza” sau „fundul în poartă şi mingea la Hagi” (că tot a apărut Ianis). Că trendul în fotbalul contemporan este cu totul altul, generat de marile cluburi multinaţionale, dar preluat de multe selecţionate, n-are importanţă. În loc de „să învăţăm şi noi de la cei mari”, noi spunem „n-avem cum să ne punem cu cei mari”, filosofând mioritic despre „capul ce se pleacă”. Din fericire, în primul rând pentru selecţioner, recentul Euro2020 a dovedit că fotbalul reactiv-defensiv n-a dispărut încă de pe firmament, iar Mirel Rădoi a trebuit să se redefinească, fără a-şi trăda crezul fotbalistic. A venit septembrie cu cele şapte puncte ale sale şi încrederea în selecţioner a mai sporit cu vreo câteva liniuţe. Chiar dacă a trebuit să mai caute nişte jucători, sau nişte soluţii. Dacă România va ieşi onorabil din această campanie (chiar fără calificare), naţionala ar putea trăi un eveniment nemaîntâlnit de pe vremurile lui „tata Puiu” Iordănescu: două campanii de calificare complete cu acelaşi selecţioner la timonă. Ceea ce – strict în viziunea autorului – ar fi un semnal benefic. La fel precum soarta calificării, nici soarta vremelnicului selecţioner nu este problema principală a naţionalei.

Recent, au apărut în „Gazeta Sporturilor” două opinii interesante. Una a unui român stabilit în Germania, alta a unui tehnician german la fel de vremelnic legat de fotbalul românesc. Marele fotbalist Marcel Răducanu, fostul selecţioner al României, Christoph Daum. Ambii, fără să comunice, susţin acelaşi lucu: calitatea modestă a campionatului autohton, care a condus implicit la rezultatele pe care le ştim cu toţii ale cluburilor în Europa, aceasta este cauza regresului echipei naţionale. Chiar dacă mulţi argumentează că acele vremuri de neuitat ale naţionale din anii '90 au fost contemporane cu faimoasa epocă a „cooperativelor” pădureano-pinaltiste de sub oblăduirea lui Mitică de la Ligă. Invers, scurta perioadă a „Eurofantasticilor” de la începutul mileniului n-a prea coincis cu o perioadă similară la echipa naţională. În ciuda acestor disonanţe, calitatea campionatului intern este legată strâns de naţională. E drept, conta mai puţin atunci când „tricolorii” erau titulari la mari cluburi, dar acum, când orice jucător care pleacă într-un campionat puternic dă lustru băncii de rezervă, baza este campionatul nostru care este cum este. Iar reverberaţia la echipa naţională implică scăderea ofertelor pentru talentele româneşti, atâtea care există. Mergând mai adânc, se poate vorbi de munca cu juniorii şi copii, de selecţiile pe pile de pe la cluburi. FRF îşi dă seama de aceste lucruri, dar multe măsuri luate au fost privite cu reticenţă, chiar ostilitate, de cavalerii tristelor figuri: regula U21, obligativitatea cluburilor de a-şi crea „academii”, atenţia acordată talentelor din diaspora, care au reverberat în câteva performanţe la nivelul naţionalelor mai mici. Lucrurile se mişcă, în direcţia dorită, chiar dacă se mişcă lent, româneşte, uneori cu fluctuaţii nedorite. Toţi aşteptăm o calificare mare, pentru a certifica acest proces deocamdată homeopatic, dar – la fel ca şi la cluburi – astfel de evoluţii necesită timp. Bineînţeles, nici soarta vremelnicului preşedinte Răzvan Burleanu nu este o problemă primordială. Rădoi poate fi înlocuit, Burleanu poate fi invalidat, dar procesul trebuie să continue. Cu sau fără Răzvan, cu sau fără Mirel.

Şi aceasta este condiţia sine qua non pentru ca naţionala noastră să mai aibă un viitor cât de cât onorabil în fotbalul acestor vremuri.

În rest, indiferent de rezultatul de aseară de la Hamburg, nu trebuie să lipsească niciodată din inima noastră cele două cuvinte „Hai România”.