Schengen: recuperare după eşec

După o săptămână extrem de agitată, a sosit momentul să tragem câteva concluzii pe marginea acestei noi etape – din păcate, soldată cu un eşec – din odiseea Schengen. Pe măsură ce emoţiile se risipesc, vom putea observa că România a intrat pe un culoar la capătul căruia se află mult-aşteptata intrare în spaţiul european de liberă circulaţie, eveniment ce se va produce la începutul anului 2024 – dacă între timp nu se va produce o nouă criză a migraţiei la nivel continental şi, foarte important, dacă guvernul român nu va face greşeli majore.

Aşadar, putem începe prin a observa că politicienii români care au pariat pe un vot pozitiv la Consiliul „Justiţie şi Afaceri Interne” (JAI), fără a ţine cont de riscuri, au pierdut din punct de vedere electoral. Altădată vor fi mai atenţi, chiar dacă e mare ispita de a-ţi aroga merite (sau merite mai mari decât cele ale partenerului de coaliţie) dintr-un presupus succes extern. Ar fi putut lăsa subiectul să se dezvolte singur, fără a-l umfla mediatic în mod artificial, iar la sfârşit să încerce să şi-l însuşească politic. Dar, aşa cum s-a văzut foarte clar, nu au avut răbdare, iar în politică nerăbdarea se plăteşte.

Apoi, să acceptăm că schimbarea de atitudine a Austriei nu putea fi decât cu greu anticipată. A fost o decizie bruscă a Partidului Popular (ÖVP), adoptată fără consultarea colegilor din grupul popular european şi, în mod evident, fără o informare adresată Comisiei. În mod normal, după depăşirea momentului electoral din ianuarie, guvernul de la Viena va deveni mai cooperant, încercând să atenueze criticile – de altfel, justificate – la care a fost supus.

Poate că ideea României (şi Bulgariei) în spaţiul Schengen nu trezeşte cine ştie ce simpatie la Viena, dar votul Austriei pare a fi fost în primul rând un vot de protest, un semn de revoltă faţă de (dez)ordinea europeană în materie de pază a frontierelor. Această impresie este întărită şi de atitudinea faţă de Croaţia: întâi refuz, apoi acceptare. Aşa ceva nu se întâmpla dacă la baza deciziei se aflau argumente solide – de altfel, argumentele par a fi fost confecţionate post factum. E greu de imaginat o modalitate prin care autorităţile de la Bucureşti ar fi putut anticipa o asemenea mişcare.

Încropită rapid, lista de cerinţe avansată de Austria reprezintă, totuşi, o bază de pornire în eforturile de detensionare a situaţiei. Sunt, aşa cum foarte uşor se observă, solicitări adresate instituţiilor UE – în particular, Comisiei. În mod normal, cancelarul Karl Nehammer ar trebui să le prezinte la Consiliul European de astăzi, iar şefii de state sau guverne ar urma să ia act de ele şi să se pronunţe, la modul general, în favoarea unor măsuri care să contribuie la rezolvarea situaţiei şi, totodată, să permită extinderea spaţiului Schengen cu România şi Bulgaria. Cu alte cuvinte, preşedintelui Iohannis nu-i va fi greu să obţină includerea pe agendă a subiectului de interes pentru noi: indirect, îl va ajuta însuşi domnul Nehammer.

În mod normal, concluziile Consiliului European ar trebui să includă, într-o manieră conciliantă, dar lipsită de echivoc, sprijinirea aspiraţiilor României şi Bulgariei de accedere în spaţiul Schengen, eventual cu menţionarea faptului că subiectul ar trebui să stea în atenţia Consiliului JAI pe tot parcursul anului viitor. Cum Bulgaria este, în acest moment, veriga slabă, ar fi de aşteptat ca guvernul de la Sofia să vină cu idei care ar putea ajuta Austria şi Olanda să se răzgândească. S-ar putea ca ele să includă şi organizarea unor noi inspecţii, caz în care România ar putea fi nevoită, la rândul ei, să se supună unor noi probe de examinare.

În privinţa eventualei decuplări de Bulgaria, trebuie să acceptăm că ea nu este o soluţie dezirabilă pentru factorii decizionali europeni şi, în consecinţă, nu va putea fi utilizată decât în ultimă instanţă. Aşadar, se menţine dependenţa de procesele din Bulgaria, unde se simte puternic lipsa unui guvern cu puteri depline – de altfel, chiar ieri, Parlamentul a refuzat să acorde votul de învestitură unui nou prim-ministru desemnat, ceea ce va duce la prelungirea crizei şi, posibil, la noi alegeri. Singura variantă în care ar fi acceptabilă decuplarea ar fi aceea în care s-ar crea un consens clar în favoarea Bucureştiului, dar nu şi în favoarea Sofiei. Iar această decuplare ar trebui asumată explicit şi de Comisie, care s-ar vedea confruntată cu situaţia neprevăzută în care graniţa noastră de sud ar fi, temporar, frontieră Schengen.

În fine, şirul firesc de reacţii diplomatice şi politice ale României la adresa Austriei ar trebui să lase loc, treptat, unui proces de normalizare. Toamna sau iarna viitoare, România – nu Austria – va fi în căutarea unanimităţii.