Caută 
1 MIN
Ştiu bine: e o temă bătătorită deja, nu glumă. La noi a fost „pe tapet” în primii ani de după căderea lui Ceauşescu şi înlocuirea lui cu „emanaţii” din decembrie ’89, ai lui Iliescu, ciracii săi, „crema” fondatoare a PSD-ului, cum s-a rebotezat pe ea însăşi, după mai multe „năpârliri”, noua „ciumă roşie”. Tare temători, pe atunci, „revoluţionarii” ăştia, cei mai mulţi curaţi impostori (distribuiţi în roluri ale „loviluţiei” şi urmărilor ei), temători aşadar că scriitori cu o popularitate reală i-ar putea incomoda şi eclipsa în România postceauşistă (postcomunistă cu adevărat nu e nici acum) vezi „pedigriul” zdrobitoarei majorităţi a „baronimii” noastre din politichie şi afaceri (cu statul, nu-i aşa?).
De puţinii independenţi în gândire şi atitudine s-au descotorosit curând, tocmai pentru că acdeştia nu-şi doreau să facă „figuraţie”. Pe alţii, în căutare de nou stăpân, ca Păunescu, i-au cultivat şi „recuperat”, răsplătindu-i. Mai aproape de prezent, nu după scriitori umblă partidele, listele de candidaţi (pe locuri eligibile) le surâd ademenitor altora, mai ales din fotbal sau vedete ale spectacolului. Scriitorilor li se spunea, fie dojenitor, fie „ocrotitor”, să nu-şi piardă timpul cu politica, n-au ce căuta acolo, ei să-şi vadă liniştiţi de… creaţie. Să facă, deci, ce se pricep, nu altceva.
De ce să-i încurce nişte bieţi diletanţi pe „revoluţionarii de profesie”?! Şi chiar n-au lipsit nici destule mostre de politichie făcută ba ridicol, ba în băşcălie („liberschimbistă”, de pildă). Vadim Tudor iese din discuţie: nu era scriitor, de fapt. Istoria n-a cunoscut îngemănări de vocaţii, literară şi politică? Hugo, Soljeniţîn… Da, dar independenţi, nu înregimentaţi în partid, pe o treaptă sau alta din subordinea „liderilor”. Vocaţia lor nu e politica militantă, doctrinară sau combinardă, „disciplinat” supusă maşinăriei de partid, dimpotrivă: libertatea de „mişcare”, atitudine, reacţie, idei a independentului veritabil. Care nu face politică „de partid”, ci la politique de l’ homme. Nu îngrădit de „datoria” de a aplauda necondiţionat pe „ai noştri” şi de a-i contesta doar pe „ai lor”, ci păstrând şansa unei audienţe reale într-un electorat care nu e nici al unora, nici al celorlalţi.
Astfel de scriitori nu şi-ar rata vocaţia şi opera făcând din ele vehicul şi ambalaj de teză/tezism şi sloganuri, propagandă. Ar avea de partea lor nu un mecanism sclerozat şi năclăit în calcule, aranjamente, combinaţii, demagogie, ci credibilitatea cuvenită unei distanţări lucide, demistificatoare, tocmai faţă de metehnele şi impostura „democrată” a politichiei şi politichienilor. Dar cum să descoperi, să testezi astfel de caractere intransigente? Poate, de ce nu, citindu-le chiar opera şi detectând în ea nu doar o virtuozitate de meşteşug, ba chiar şi de stil, cu efectele şi seducţia lor în durata lecturii. Şi poate şi mai târziu. Da, „e ceva” şi în asta, dar nu destul ca garanţie şi de onestitate, cea a unui potenţial tribun, autentic , al „politicii omului”. Ce altceva? Ei bine: semnele, accentele unei arte a adevărului şi a realului lumii în care trăim, dezvăluite necruţător, denunţând „tabuurile” manipulării noastre.
Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar
