Seimeni (XVI). Instaurarea regimului comunist: colhozul, geaceul, ceapeul (7)

Îi mai rămâne acum naratorului de povestit câte ceva despre experienţa sa directă de „agricultor“. După câteva încercări eşuate de a mă convinge ca, în vacanţele şcolare, să mai contribui şi eu cu câte ceva la bugetul familiei, obţinând nişte „procenteˮ la ceapeu şi muncind, de exemplu, la legat viţa de vie, la adunat spice după combină sau la cules de fructe, părinţii mei m‑au lăsat în plata Domnului, pe seama ocupaţiilor mele preferate, cititul cărţilor, hoinăritul şi pescuitul prin chiciurile, zătoanele şi ostroavele Dunării. De „practica agricolă“, la care elevii erau obligaţi în fiecare an, două săptămâni înainte de începerea cursurilor, nu am putut însă scăpa. La şcoala din Seimeni, în fiecare toamnă, între 1 şi 15 septembrie, eram duşi cu toţii, încolonaţi, pentru şase ore zilnic, de dimineaţă până la prânz, la cules de legume, de struguri sau de fructe. Utilizare gratuită şi obligatorie a muncii minorilor, s‑ar zice! Aş minţi dacă aş spune că m‑am simţit oprimat sau „exploatatˮ. Dimpotrivă, pentru şcolarul rebel care eram, „practica agricolă“ era un prilej în plus de chiul şi de năzdrăvănii. Unul dintre pocinogurile acelei vârste merită să fie relatat.

Copii la munci agricole obligatorii în anii „victoriei socialismului“

Fusesem duşi la cules tomate în lunca Troinei. Grădina ceapistă era deci la poalele dealului celui mare al Seimenilor, dinspre Cernavodă, sub cimitirul satului. Trebuie să fi fost prin clasa a şaptea, într‑o călduroasă zi de septembrie. Neputând rezista ispitei, ai şparlit‑o de la datorie ca să te scalzi în apele binecuvântate ale Troinei tale, leagănul neuitat de apă şi mâl al copilăriei noastre, piciorul de rai ale cărui cotloane le cunoşteai la fel de bine ca un popă buzunarele adânci ale anteriului său. Impertinenţa băiatului de treisprezece ani nu a trecut neobservată, to’arăşa profesoară de biologie, inocentă, nu a ezitat să te raporteze pentru abaterea ta în faţa careului din curtea şcolii, prin care se încheia ziua de „practică agricolăˮ. Tovarăşu’ director Birda Tiberiu, pe care îl idolatrizai, te invită în faţa careului, ca să fii tras la răspundere. Dialog: „- Elev cutărică! E adevărt că ai părăsit frontul de lucru şi te-ai dus să te scalzi? – Da, este adevărat! – De ce ai făcut aşa ceva? – Fiindcă nu mai puteam de cald şi de sete! – Aşa?!! Tovarăşa dirigintă Borcea, aduceţi catalogul clasei a şaptea!ˮ Şi în faţa tuturor celor şaizeci-şaptezeci de ţărănuşi, elevi timoraţi şi încremeniţi smirnă, directorul Birda, cu statura sa impozantă, a deschis catalogul şi, în faţa impricinatului, a notat nota 4 în dreptul rubricii „purtareˮ. L‑a poftit apoi pe cel pedepsit să citească singur, în faţa mulţimii amuţite şi flămânde, rubrica („purtareˮ) şi nota din catalog  („4ˮ). Nu am putut niciodată să îmi explic această rigiditate padagogică a bunului meu profesor de matematică Birda, care pur şi simplu mă iubea, decât prin „logica de fierˮ a militarismului dintotdeauna! Doar pedepsind fără milă, dacă a greşit, tocmai pe soldatul pe care îl preţuieşti, reuşeşti „să le bagi minţile în capˮ tuturor celorlalţi!

Efectuarea obligatorie a celor două săptămâni de „practică în producţieˮ a funcţionat tot timpul adolescenţei şi tinereţii mele, adică şi în liceu, ca şi în studenţie. Nu mai ţin însă minte cum reuşeam totuşi să mă fofilez de la această datorie „patrioticăˮ. Am povestit în câteva foiletoane anterioare (vezi arhiva ZDI) marea şansă pe care am avut‑o, ca elev de liceu, să efectuez această obligaţie pe şantierul arheologic de la Capidava, sub îndrumarea profesorului Radu Florescu, pe care îl socot unul dintre mentorii mei. Mai târziu, ca student la Iaşi, în vacanţe, plecam pur şi simplu acasă, la Seimeni, fără să mă simt obligat să dau vreo socoteală cuiva. Nu am păţit nimic, fiindcă nu aveam de la regim nici o pretenţie. Bursele se acordau automat, pe liste, după medie, nu le veniseră încă tovarăşilor ideea să le condiţioneze de „practica în producţieˮ. Doar într‑un singur an, tovarăşul prodecan Richard Valter m‑a chemat la secretariat ca să mă atenţioneze că nu am adus adeverinţa cuvenită, cum că am efectuat „practica în producţie“! Atenţionarea nu a avut nici o consecinţă.

Nonşalanţa tinereţii a prefăcut şi cele câteva zile de „munci agricoleˮ, pe care le‑am prestat în studenţie, din corvoadă, în bucurie. Iată întâmplarea. Prin vara lui 1975, la sfârşitul anului I de facultate, Gabi, rivala mea la şefia anului, şi subsemnatul, am primit, pentru zece pe linie la examene, cadou de la ASCR, două săptămâni de tabără studenţească la mare, la Constanţa. Am fost cazaţi, în condiţii precare de cămin studenţesc, la Institutul de Marină de pe Bulevardul Lenin, la trei‑patru staţii de troleibuz de Mamaia. Locuisem un an, în clasa a noua, la capătul dinspre mare al străzii Libertăţii, iar peste bulevard, la cinci minute de mers, era celebra Piaţă a Chiliei, unde era plasat anonimul meu liceu nr. 4. Aşa că am fost foarte încântat să o introduc pe viitoarea mea soţie în spaţiul atât de cunoscut al anilor mei de liceu. A fost minunat. (Dragă cititorule tânăr! Sunt sigur că vei înţelege ce vreau să spun, deşi ne separă nu doar o jumătate de secol de istorie, ci şi mentalităţi, probabil, radical diferite. Când ai douăzeci de ani, fie că se petrece într‑un modest duş „la comunˮ din căminul Institutului de Marină din Constanţa, sau într‑un volburos jacuzzi dintr‑un pretenţios SPA de astăzi, te asigur că emoţia absolută a primei îmbrăţişări a iubitei tale este aceeaşi, la fel de indescriptibilă şi de irepetabilă.)

Dar, fiindcă nici în comunism nimic nu e pe gratis, am fost poftiţi ca, în semn de recunoştinţă tineresc‑revoluţionară, să facem vreo trei zile de „muncă patrioticăˮ la un IAS de la Nazarcea, undeva între Constanţa şi Medgidia, la cules de piersici. Ferma de la Nazarcea era o veritabilă vitrină a propagandei peceriste, fructele, piersicile, aveau un gust divin, iar oamenii de acolo, de la director la paznici, s‑au arătat foarte prevenitori faţă de grupul de studenţi veniţi să muncească pe gratis, omenindu‑ne cu nişte prânzuri pantagruelice, din cele rezervate, probabil, to’arăşilor de la Bucureşti. Amintirea plăcută pe care am păstrat‑o zilelor petrecute în acea livadă a fost un motiv în plus de revoltă atunci când am aflat din presă cum, în anii jafului generalizat, prin 2002, guvernul Adrian Năstase a cadorisit cu această fermă‑model popimea constănţeană, mai hulpavă şi mai neruşinată decât oriunde în spaţiul ţărişoarei noastre valahice. Împreună cu impertinenţii săi gealaţi, arhiepiscopul hoţ, apostat şi simoniac, mai nou şi trădător, Teodosie Şpagoveanu a organizat jaful a tot ce se putea jefui (livezi şi vii‑model, clădiri, instalaţii, garduri, totul), lăsând pe seama bieţilor localnici, urmaşi ai ţăranilor de odinioară, o terra deserta, în care doar cioatele vechilor pomi şi butuci de vie mai rămăseseră de furat!

De obolul ritual al „muncilor agricoleˮ, prin care activiştii pecerii (ca să întrebuinţez o invenţie lexicală piţuliană!) socoteau că se cuvine să îi umilească pe intelectuali, nu am scăpat nici când am devenit cercetător la Institutul de Lingvistică, Istorie literară şi Folclor (azi Institutul de Filologie Română „A. Philippideˮ). Întrucât la vremea respectivă Institutul se afla în parohia Universităţii, rezulta că cercetătorii trebuie să facă şi ei „practică agricolăˮ. Aşa că, într‑o toamnă târzie, ne‑am trezit toţi cei vreo douăzeci de colege şi colegi cercetători filologi pe tarlalele IAS‑ului de la Miroslava, la cules de porumb. Dar culmea ubuescă a umorului involuntar socialist am atins‑o în următorii doi ani, când membrilor Institutului nostru ni s‑a încredinţat sarcina de mare răspundere de a număra toţi pomii (de la un anumit diametru în sus) din Grădina Botanică a Universităţii. Pentru a duce la capăt această trebuşoară, am primit fiecare câte o căldare cu var şi câte o bidinea, ca să însemnăm pe fiecare pom din parcela indicată un număr din lista unică repartizată fiecăruia! Nu am înţeles niciodată cui a folosit să ştie câţi pomi sunt în Grădina Botanică a Universităţii din Iaşi. Finis narrationis.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi