Sejur Royal

N-am fost dezamăgit, din contra, mi-a plăcut. Coasta bulgărească este foarte frumoasă, nu mă aşteptam să văd atâta sălbăticie în sensul bun al cuvântului. Ce să mai zic de cazarea exact pe malul mării cu piscină şi tot tacâmul care pe litoralul românesc m-ar fi costat o avere.

Liniştea a fost unul dintre lucrurile care m-au frapat din prima. Era o lipsă de sunete umane în staţiune aproape stranie, ziceai că se aşteaptă un bombardament, o furtună ceva, sau că toţi locuitorii au fugit. Săracul de mine, eram atât de obişnuit cu urletele manelelor din toate direcţiile şi cu zumzetul uman permanent, încât mi se părea cu totul nefiresc să aud doar cântec de păsărele şi vuietul mării. Într-o plimbare însă prin staţiune am trecut prin dreptul unui hotel care parcă era smuls din altă lume, parcă fusese teleportat direct de la Mamaia. Clădirea fremăta de oameni, de gălăgie, de mişcare şi de muzică. Era plină de români.

Un alt aspect cu care nu eram obişnuit a fost prezenţa câinilor maidanezi pe străzi. Am numărat în total doar trei câini pe tot parcursul şederii. În schimb erau multe pisici, dar parcă e altceva.

Îngrămădeala de pe plajă era la nivelul 5 în comparaţie cu 10 din România, deşi suprafeţele de nisip erau mult mai mici.

Abundau din păcate şi acolo clădirile abandonate din timpul comunismului care stricau un pic aspectul, nu destul însă ca să dezamăgească.

Ceea ce m-a lăsat cu gura căscată, în schimb, a fost, culmea, tot un lucru românesc, anume castelul Reginei Maria de la Balcic. Pentru cine nu ştie povestea locurilor, trebuie spus că o parte din nordul Bulgariei de azi, numit Cadrilater, a aparţinut pentru 27 de ani (între 1913 şi 1940) României. Ceea ce este al naibii de interesant e că acea porţiune de teritoriu a fost dobândită după metoda pe care au adoptat-o ruşii în actualul război cu Ucraina privind provinciile Lugansk şi Doneţk, adică pur şi simplu au profitat de un conflict deja existent (al Doilea Război Balcanic dintre Bulgaria, Grecia şi Serbia) şi au pus bocancul acolo, deşi Bulgaria fusese până atunci o ţară prietenă, un aliat, un fel de frate. Au fost unele voci politice româneşti, cum ar fi cea a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, care au atras atenţia asupra acelei greşeli, dar lăcomia de pământ a fost mai puternică.

În acel moment pe teritoriul Cadrilaterului era o populaţie covârşitor bulgară ca număr şi foarte puţini români, din 286.000 de locuitori, conform Wikipedia, doar 6.348 ar fi fost români (10% minorităţi per total).

Aşa cum fac acum ruşii cu provinciile cucerite de la ucraineni, românii şi-au instalat acolo conducerea lor, instituţiile lor, au impus legile lor, au împroprietărit cu terenuri cetăţeni de-ai lor, expulzându-i pe bulgari, dar fără prea mare succes. Au existat permanent conflicte din partea gherilei bulgare şi o rezistenţă pasivă din partea populaţiei autohtone. Tensiunea în regiune a continuat să crească până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când, la „sugestia” lui Hitler, România a redat Cadrilaterul Bulgariei prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940). Schimbul administrativ şi migrarea populaţiei a luat-o de la capăt, de data asta în sens invers, românii s-au întors în ţară, bulgarii au revenit pe pământurile lor.

Dar ce să vezi, în urma noastră nu a rămas pustiu, fântânile nu au fost otrăvite, casele nu au fost arse ori trântite la pământ, ci prin dărnicia ce ne caracterizează am lăsat poporului frate cel mai important edificiu şi punct de atracţie local, castelul regal mai sus pomenit. Regina Maria, o doamnă cu o inimă mare, a construit acolo pe „doar” câteva zeci de hectare, care fuseseră ale bulgarilor, în scurta perioadă a dominaţiei româneşti, un „cuib singuratic” cum l-a numit domnia sa, cu „numai” 6 clădiri (câte una pentru fiecare dintre copiii ei, cu tot ce le trebuia şi ceva în plus, cum ar fi sală de cinema, de exemplu), o clădire principală de lux cu motive orientale, grădini întinse plate şi terasate cu plante exotice, ziduri peste ziduri, izvoare direcţionate, canalizări, o bisericuţă, un templu bahaist, şi multe altele. Ceva în stilul regal şi luxuriant de la Peleş. Toate cu banii munciţi de dânsa, evident, din „salar”, alături de soţ.

Din primul moment când a văzut acel loc, mărturiseşte regina în jurnalul său, a simţit că îi aparţine, o chema, aşa că a convocat imediat arhitecţii, vistiernicul şi muncitorii şi s-a pus pe treabă. Asta întâmplându-se imediat după ce a primit în dar (pe gratis, adică…) la 1 decembrie 1920, din iniţiativa primarului Karl Ernst Schnell, şi cu girul Consiliul Orăşenesc Braşov, castelul Bran, pentru „contribuţia sa extraordinară la înfăptuirea Marii Uniri din 1918”. Se pare însă că respectivul castel situat în munţi şi fără vedere la mare nu a chemat-o cum a făcut-o Balcicul, era probabil prea vechi şi prăfuit, plin de vampiri la toate colţurile, aşa că şi-a redirecţionat veniturile înspre ţărmul bulgăresc care o inspira mai mult la scris poeme.

Ghinionul imens a făcut ca istoria să nu stea pe loc, iar castelul respectiv să fie efectiv călcat în picioare de cei cu inima mai mică şi mai puţin poetică precum ruşii sovietici invadatori care au distrus până şi uşile şi geamurile clădirilor, sau comuniştii bulgari care l-au transformat în „casă de odihnă” pentru şmecherii de partid. Inima sensibilei regine care a stat o perioadă într-o casetă în acel castel, aşa cum a dorit domnia sa prin testament, a fost transferată la castelul Bran, unde probabil a fost suptă de puţinul sânge rămas de vampirii din incintă, apoi mutată la Bucureşti la Muzeului Naţional de Istorie.

Ca români, azi trebuie să plătim intrarea în castelul reginei noastre în bani bulgăreşti (6 Leva- cca 15 Lei), şi separat pentru Grădina Botanică (8 Leva – cca 15 Lei). E un pic mai puţin ca la Peleş, dar merită, recomand…

Briscan Zara este scriitor şi publicist