Singurătatea unui mare poet de dincolo de Prut: Eugen Cioclea

Biografia sa e fabuloasă. A fost, printre altele, coleg de cameră cu maestrul internaţional de şah Anatoli Karpov, pe care, de obicei, îl bătea la table. Cioclea îşi juca partidele pe sticle de şampanie şi votcă. A fost căsătorit cu fata unui general sovietic şi a locuit în acelaşi imobil cu Brejnev, pe care a încercat să-l iniţieze, interpretând la pian, în poezia românească. Iniţierea nu i-a reuşit. Leonid Ilici era mai sensibil la paharele de votcă băute şi la coniacul de şapte stele adus din Basarabia, unde domnia, mă rog, tovărăşia sa a fost o perioadă prim-secretar, decât la muzică şi poezie.

În fine, nu ştiu câţi purici a făcut poetul cel mai trist din Europa la curtea generalului, cert e că, după mai multe escapade, a fost mazilit şi a ajuns pe drumuri. A dormit în gări, în parcuri şi biserici părăsite. În cele din urmă, generalul s-a milostivit de el şi i-a oferit un apartament micuţ sau o garsonieră pe care a împărţit-o cu o bătrână. Boemia lui Cioclea s-a accentuat. Bătăi cu pumnul în piept, recitaluri prin parcuri şi la cimitir. Fire aprigă, un amestec de dandism şi om al străzii, într-o noapte, tânărul Eugen, s-a încăierat sub o pasarelă cu nişte rockeri care l-au lovit cu o sticlă de şampanie spartă în tâmpla stângă. Cioclea s-a trezit într-o baltă de sânge, amestecată cu o parte din materia sa cenuşie, îmbibată cu tot felul de formule chimice şi alchimice, sub forma unor mărgele strălucitoare, pe care cineva, un alt poet, ce răspundea la Moscova de literatura scrisă în Basarabia, le-a cules de pe jos şi i le-a băgat, conform spuselor sale, înapoi în ţeastă. De atunci Eugen Cioclea a trăit cu o gaură în cap, acoperită de-o membrană sensibilă. Îi puteai pipăi creierul fără nici un efort.

Eugen Cioclea s-a stins din viaţă la Chişinău, pe 10 octombrie 2013, într-o singurătate şi-o sărăcie lucie. A lăsat în urma sa o amintire de neşters. Poeţii generaţiei optzeci, dar şi cei care au venit după ei, Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Moni Stănilă, Mihail şi Alexandru Vakulovski îi sunt recunoscători pentru lecţiile de poezie şi de viaţă oferite. Altfel s-a scris înainte de Cioclea şi altfel după. Şi ca un semn al destinului, deşi poetul a murit sărac, unul din nepoţii săi, a ajuns guvernator al Băncii Naţionale a Moldovei. Pe spatele leului moldovenesc apare astăzi scris cu litere caligrafice numele Cioclea. Nu e desigur, numele lui Eugen, ci semnătura distinsului guvernator al Băncii Naţionale. Dacă ar fi apărut un vers sau o poezie întreagă a lui Cioclea, poate că soarta leului moldovenesc ar fi fost mai fericită.

L-am întâlnit, cu puţin înainte de plecarea sa într-o lume a „ecuaţiilor veşnice“, în faţa Poştei vechi din Chişinău, apoi la barul „Orpheus“ de la sediul Uniunii Scriitorilor, unde poetul Eugen Cioclea stătea ciucit singur la o masă, în faţa unei ceşti de cafea, în care îşi turnase şi coniac, privind cu nostalgie pe geam. L-am întrebat ceva, poetul însă vorbea monosilabic şi confuz. Cuvintele îi ieşeau mototolite pe gură, articulate doar pe jumătate sau pe un sfert, iar propoziţiile, aş putea spune, se limitau la nişte interjecţii întortocheate, ce-ţi aduceau aminte de scârţâitul cretei pe tablă, de hârşâitul unor hârtii purtate de curentul stârnit de roţile cisternelor pe asfalt, de ciripitul unor păsări, dar şi de zgomotul tăcut pe care-l scot peştii atunci când se cufundă în adânc. Poetul nu se simţea tocmai în apele sale. Ghiceai apăsarea unor aripi grele plutind în jurul lui.

Nici întâlnirea de la Poştă nu-mi evocă un poet mai vesel. Ceva se schimbase în esenţa lui. L-am întrebat ce mai face. Poetul a ridicat din umeri. „Lâncezesc, mi-a spus. Lâncezesc.“ Atât, nimic mai mult şi s-a pierdut în noapte. Paşii lui hieratici, uşor împiedicaţi, îmi răscolesc şi acum sufletul.

Plimbându-mă atunci pe străzi lăturalnice, potopite de frunze, am căutat să scap de privirea sa interogativă, dar nu am reuşit. Îmi apăreau mereu în faţa ochilor ochelarii lui Eugen şi privirea sa scrutătoare, care mă tulbura profund. Noaptea, am fost bântuit de tot felul de imagini, printre care şi cea a unui ochi îngheţat într-un triunghi de apă, ce mă urmărea din lumea de dincolo de mormânt.

„În amintirea şi în viziunea mea, scria poetul Alex Rău, trecut şi el nu de mult în lumea umbrelor, fiinţa şi fiinţarea lui Eugen Cioclea se asemănau, în unitatea lor, cu firea unui pendul a cărui amplitudine era cuprinsă între două extreme: luxul şi mizeria. Dar, atenţie: când scriu „lux“, am în vedere unitatea aceea de măsură a iluminării, lumenul pe metru pătrat, care la Eugen era unul personal şi nelimitat. Despre această amplitudine a sa, despre „luxul“ său am vorbit, cu o ironie amară, bineînţeles, în timpul uneia dintre şederile noastre împreună, la Biblioteca Naţională. În ultimele luni, tristeţea lui Eugen era, după părerea mea, semnificantul unei inaniţii cronice. În ochii lui era scris acest lucru. Într-o zi, privindu-ne unul pe altul, am înţeles, am scos bancnotele pe care le aveam asupra-mi şi i le-am dat. A încercat să spună că le ia pe datorie. I-am zis că i le dau de sufletul părinţilor mei…“

Degringolada lui Cioclea, a început la barul Uniunii Scriitorilor. La un moment dat, conform relatărilor lui Dumitru Crudu, poetul Eugen Cioclea a căzut ca secerat de pe scaun în mijlocul cârciumii şi „toată lumea păşea peste el ca peste o mobilă, de parcă nici nu ar fi fost“. În seara aceea, după cum scrie Dumitru Crudu „fu dus la un spital de la Botanica, fiindcă nu mai fu capabil să vorbească şi să-i spună şoferului unde locuieşte“.

A doua zi poetul a revenit la barul Uniunii. Aici era, de fapt, adevărata sa casă, şi aici venea de fiecare dată atunci când Dumnezeu se lepăda de dânsul. Spaima de moarte îl aducea aici în momente de cumpănă, când spiritul îi era răvăşit de presimţiri sumbre.

Revenind a doua zi la bar, poetul – conform relatărilor portăresei şi a unei chelneriţe „ar fi „bântuit toată ziua coridoarele Uniunii, dar nu cum mergea de obicei, ci îndoit, de parcă tot timpul se afla în căutarea unui perete de care să-şi sprijine mâinile. Adică mergea cu mâinile înainte. Şi mergea în salturi. Ba foarte repede, ba foarte încet. Nereuşind să-şi păstreze echilibrul. Mai căzând din când în când cu capul de asfaltul coridoarelor.“

Din când în când, poetul se oprea în loc şi striga în gura mare: „Daţi totul la o parte, ca să văd.“. Acesta era titlul unuia din ultimele sale volume de versuri, apărut la Editura „Cartier“. Moartea a intervenit la scurt timp după această scenă. Vineri, 11 octombrie 2015, o echipă a ziarului Timpul i-a depistat cadavrul în apartamentul său, după ce scriitorul Dumitru Crudu a alarmat redacţia somând-o să descindă la faţa locului.

La scurt timp după moartea sa, pe prima pagină a aceluiaşi cotidian apărea un articol care a bulversat lumea literară de dincolo de Prut: „Regele poeziei din R. Moldova, Eugen Cioclea, s-a stins din viaţă“. Articolul apărea însoţit de o fotografie a poetului, în care Eugen Cioclea te privea pe sub ochelari, cu o privire pe cât de scrutătoare, pe atât de tristă.

„Eugen Cioclea ar fi împlinit pe 4 august a.c. 70 de ani, scrie Alexandru Vakulovski, unul dintre poeţii de marcă ai generaţiei fracturist-minimaliste din Moldova de dincolo de Prut. A murit acum cinci ani, sărac, dar având ceva ce şi-ar dori toţi poeţii. Oriunde apărea, Eugen Cioclea atrăgea imediat tinerii, fie că era vorba de poeţi sau nu. Tinerii veneau lângă el nu pentru că Eugen Cioclea ar fi fost foarte deschis şi prietenos: din contra, de cele mai multe ori el stătea pe undeva singur, abătut, transmiţând tristeţe în jur. Dar pe Cioclea nu l-ai fi putut înregimenta niciunde, el era veşnicul revoltat, nemulţumit, nu dădea doi bani dacă încercai să-l lauzi, să-i dai bani sau funcţii: în următorul moment te putea face dobitoc. Tinerii actori, pictori, muzicieni, poeţi – întotdeauna îl căutau şi-l respectau pe Eugen, poate şi din cauza acestui spirit revoltat, aproape punk.“ Într-adevăr, Eugen Cioclea a avut geniu.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist