Spectacolul lumii în vremea pandemiei

Cifrele vor vorbi despre sute de mii, dacă nu milioane de oameni care au căzut seceraţi pe câmpul de bătălie al unei istorii mereu sângeroase, care, nu-i aşa! este îndreptăţită să se scalde în sânge, astfel timpul nu s-ar reînnoi perpetuu, iar istoria nu ar mai interesa pe nimeni, fiind ternă, incoloră şi inodoră. Zeul timpului, Chronos, îşi devorează de milenii copiii, făcând loc altora, care reiau ciclul sisific.

Se vor fi uitat de mult chinurile, dilemele şi zbaterile noastre, copii ai veacului trecut, în care dinamica specie homo sapiens şi a celor învecinate s-a reglat prin intermediul dictaturilor şi ideologiilor seducătoare la început şi devoratoare mai apoi, a lagărelor şi plutoanelor de execuţie. Prea mult spectacol grotesc, vor cugeta ei pragmatic, a oferit teribilul secol XX! Cauzalitatea istorică şi-a atins limitele raţionale. A venit vremea să o scoatem din schema istoriei şi să privilegiem misterul iraţional. Domnia raţiunii şi-a încheiat ciclul istoric cu un eşec de proporţii, care este chiar istoria căderii din veacul trecut, când nimic din ceea ce au imaginat iluminiştii, cu optimismul lor pedagogic debordant, nu şi-a mai găsit loc.

Cu acea fervoare cu care modernii au demascat sărăcia de idei, de imaginaţie şi misticismul Evului Mediu, a venit timpul ca şi raţionalismul să părăsească învins scena istoriei. Un nou ev mediu este pe cale să se nască. El ne aminteşte ca homo sapiens este o fiinţa plăpândă şi chinuită de nelinişti, care a eşuat în aventura stăpânirii lumii, a distrus celelalte specii ori este pe cale să-şi desăvârşească opera, compromiţând astfel echilibrul divin, a încurcat ciclurile cosmice ale timpului, riscând astfel să se autodevoreze. Evul Mediu este despre oameni care cred şi nu cercetează, despre supunere voluntară, despre „bietul om sub cumpăna vremurilor”, dar cu deosebire despre Dumnezeu care a rânduit astfel lucrurile ca semn de pedeapsă pentru păcatele oamenilor. De sub zodia păcatului nu putem ieşi decât cu Dumnezeu. Restul e rătăcire în deşert.

Aproape uitasem despre pandemie. A trecut un veac de când Marele Război şi-a încheiat ciclul devastator cu o pandemie mai ucigaşă decât tunurile şi perfidia gazelor. Iar uitarea vine la pachet cu optimismul ştiinţific debordant. De un veac şi jumătate ridicăm osanale ştiinţei. Concluzia e fără rest. Ştiinţa poate totul! Şi dacă nu e adevărat? A doua concluzie: atunci când ştiinţa poate totul, Dumnezeu se retrage în plan secund. Ateismul, cum bine se ştie, e mână-n mână cu optimismul în virtuţile ştiinţei. Am greşit îndepărtându-ne de Dumnezeu, iar El ne trage de urechi. Toată istoria vetero-testamentară şi o bună parte din cea nou-testamentară spune povestea relaţiei încordate a oamenilor cu Dumnezeu, iar în final cea a mântuirii. Pandemia din anul 2020 a lovit planeta fulgerător, descumpănind specia umană şi dezvăluind cât de neputincioşi suntem în faţa necunoscutului, adică a ceea ce ştiinţific şi logic nu putem descifra. Văzând forţa misterioasă şi devastatoare a pandemiei, dar şi ezitările ştiinţei, oamenii l-au căutat firesc pe Dumnezeu. Asistăm probabil la începutul unei renaşteri a religiozităţii, poate şi a misticismului. Nu întâmplător, cea mai răspândită convingere este aceea că pandemia este preţul necredinţei oamenilor, a uitării lui Dumnezeu şi pedeapsa Lui pentru nevrednicia/ păcătoşia noastră. Dar şi leacul vine de la Dumnezeu atunci când va fi să fie. O spune părintele Calistrat de la Vlădiceni: „O să vedeţi că aceste molime nu le pot stăpâni decât sfinţii lui Dumnezeu. Şi o să lumineze o minte omenească într-un laborator ca să creeze iar normalitatea. Căci pentru toate Dumnezeu are şi leac, şi bâtă.” Abia apoi vin teoriile conspiraţioniste despre laboratoare secrete şi cercetări subversive. S-a spus apăsat: istoria vaccinurilor arată că a fost nevoie de ani pentru a fi create şi niciodată înlăuntrul ciclului pandemic, ci după încheierea acestuia. De câteva zile, această istorie e contrazisă de excepţia creării vaccinului chiar în miezul pandemiei, dar izbânda e privită cu suspiciune şi tratată cu neîncredere: vaccinul ne va ucide lent (conţine ingrediente letale), e menit să facă selecţia darwinistă în interiorul speciei, e opera minţilor sataniste şi, evident, a … ocultei iudeo-masonice.

Vacciniştii vor pieri, din încredere naivă în ştiinţă, în vreme ce antivaccineştii vor supravieţui, o vor alege pe Şoşoacă preşedinte perpetuu… şi vor fi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Apariţia suspect de rapidă a vaccinului e însoţită, la fel ca pandemia, de o psihoză universală. Vaccinul e o momeală, nu un leac, un fake fără Dumnezeu sau „pecetea lui Antihrist”. Iată, Teodosie de la Tomis e viu şi nevătămat, chiar şi fără vaccin! Să fiţi siguri că nu se va vaccina. Ar însemna să intre în război cu avocata lui, numita Şoşoacă, şi nu se ştie care pe care. Iar ceea ce vedem în România nu e un accident, ci parte a unui fenomen universal.

Este această pandemie semnalul că epoca raţionalismului ştiinţific a intrat în declin istoric, iar un nou Ev Mediu ne pândeşte după colţ? E prematur să tragem concluzii, dar nu inutil să reflectăm la spectacolul lumii în vremuri de cumpănă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist