Staţii terminale

*

Ne-am obişnuit cu ideea că doar materia biologică, ajunsă la un anumit stadiu de dezvoltare, posedă inteligenţă şi, bineînţeles, conştiinţă. Însă iată că în zilele noastre ipoteza aceasta tinde să fie dată peste cap. In fiecare zi trăim un acut sentiment de nesiguranţă legat de faptul că în materia anorganică se pot stoca mult mai multe informaţii decât în materia cenuşie a fiinţelor biologice. Şi acest fapt ne creează în organism o stare de alertă ce creşte pe măsură ce noua ştiinţă şi noua tehnologie progresează.

Acum a devenit din ce în ce mai limpede că inteligenţa artificială, căci despre ea e vorba, e capabilă nu numai să stocheze cele mai diverse informaţii, dar să le şi proceseze într-un timp mult mai scurt decât inteligenţa umană. Şi faptul acesta iarăşi ne nelinişteşte. Ne gândim că totuşi, indiferent de performanţele obţinute de IA, omul e superior, fiindcă posedă sentimente şi conştiinţă. Nu ne punem însă întrebarea dacă la un moment dat şi această inteligenţă, prin acumulare şi procesare de informaţii, ar putea, la un moment dat, să posede emoţii, simţuri şi chiar conştiinţă.

De ce nu?

În lumea noastră imposibilul a devenit posibil. De altfel, dacă stăm să ne gândim mai bine, trupul nostru nu-i altceva decât o carcasă care adăposteşte şi hrăneşte spiritul. Dar poate că spiritul nu are nevoie neapărat de o carcasă biologică pentru a se dezvolta? Între organic şi anorganic spiritul poate alege unde să se manifeste. Plecând de aici, trebuie să ne punem întrebarea ce sunt, în fond, conştiinţa şi raţiunea, şi tot ce se numeşte viaţă…

Nu de mult, cercetătorii din industria IT erau preocupaţi să copieze şi să stocheze pe anumite suporturi toate informaţiile legate de psihicul uman, inclusiv acele informaţii ce ţin nu numai de conştient, ci şi de subconştient şi de inconştient. Cu alte cuvinte erau preocupaţi să stocheze şi să multiplice toate datele legate de eul nostru profund. Nu ştiu în ce măsură au reuşit sau nu.

Numai simplul fapt că şi-au propus să facă acest lucru trebuie să ne pună pe gânduri.

Nu mă întrebaţi de ce. Puteţi trage şi singuri concluziile necesare.

Odată ce acest transfer ar deveni posibil, atunci psihicul uman ar putea fi transferat în memoria oricărui robot, care astfel ar dobândi datele unei fiinţe înzestrate nu numai cu intelect, ci şi cu conştiinţă şi un anumit comportament. Practic am putea produce roboţi având diverse prototipuri umane, mult mai înzestrate decât noi.

A sosit timpul să ne trezim din adormire. Va trebui să ne adaptăm la noua realitate şi la noile schimbări ce vin în avalanşă peste noi. Va trebui să devenim altfel de fiinţe ca să putem supravieţui.

*

Mediatizarea pe posturile de televiziune a Azilurilor groazei atinge limita insuportabilului. E caniculă. Temperatura politică pare să fi atins iarăşi un maxim istoric. Deşi subiectul pare cuprins de incendiu, comentatorii, reporterii şi ziariştii continuă să arunce gaz pe foc. În curând însă focul acesta se va stinge şi va izbucni un alt foc în altă parte, menit, probabil, să acopere şi el alte matrapazlâcuri făcute al nivel înalt.

N-am nici o simpatie pentru Gabriela Firea. Cu atât mai puţin pentru Pandele, primarul din Voluntari. Sigur, situaţia e groasă. Azilurile de bătrâni, în special cele particulare, sunt în mare parte un jaf. Chiar şi cele mai de soi. Ele sunt privite de patroni ca nişte staţii terminale, arondate la bani publici. Nici un fel de empatie pentru bătrâni. În special pentru cei cu probleme fizice sau psihice. Statul e privit şi el ca o vacă de muls bani.

Dacă ar descinde controalele şi la spitalele, şi la policlinicile noastre, am descoperi acelaşi dezastru. Căci o parte dintre aceste spitale pot fi considerate tot staţii terminale. Insuficienţa numărului de paturi, aglomeraţia din saloane, lipsa medicamentelor, iată doar câţiva factori care transformă secţiile multor clinici şi spitale din România în locuri de coşmar.

*

Aberaţiile unei dictaturi unesc un popor, care începe să lupte subteran, încercând să scape de teroare, în timp ce aberaţiile unei democraţii (să nu-mi spuneţi că o democraţie, indiferent cum e sau nu e, nu-şi are, vorba lui nenea Iancu, aberaţiile ei), vlăguiesc un popor şi îl dezbină.

O dictatură poate fi dărâmată, şi asta fiindcă există speranţă că în locul ei se poate clădi o lume mai bună. În cazul unei democraţii putrede, nu mai există nici această speranţă, şi asta fiindcă trăieşti cu sentimentul că dacă o dărâmi, lumea nu se va schimba, iar răul se va adânci. De aici şi deziluziile. De aici şi apatia.

*

Studiind modul de viaţă al diferitelor roiuri de albine, geneticienii britanici au ajuns al concluzia că albinele, deşi sunt înzestrate cu un creier de mărimea bobului de mac, posedă o inteligenţă vie, care le permite nu numai să se orienteze în spaţiu, ci şi să efectueze anumite calcule aritmetice mai simple sau mai complicate, în funcţie de situaţia dată. În plus, aceste mirifice insecte au capacitatea de a recunoaşte diferite figuri geometrice precum dreptunghiul, pătratul, cercul, prisma, paralelipipedul, şi a-şi orienta zborul în funcţie de ele. De asemenea, albinele, conform studiilor făcute de geneticienii şi statisticieni, pot număra până la patru şi pot face diferite operaţii aritmetice, precum adunarea, scăderea sau împărţirea. Dar ceea ce i-a uimit cu adevărat pe cercetători a fost rapiditatea de luare a deciziilor de către albine. La acest capitol, deşi au creierul de mărimea unei gămălii de ac, albinele sunt mult superioare omului. Studiindu-le reacţiile în diverse situaţii, inclusiv în cele de stres, cercetătorii au fost atât de fascinaţi de comportamentul micilor insecte, încât s-au gândit să îmbunătăţească rasa umană, clonându-i ADN-ul cu anumite porţiuni extrase din ADN-ul albinelor lucrătoare.

În fine, deocamdată studiile s-au oprit la acest stadiu. Domeniul este atât de fascinant, încât într-un viitor destul de apropiat ne aşteaptă, în mod sigur, şi alte surprize.

Se ştie de pildă, că în afară de creierul individual, roiul de albine posedă şi un creier social, la care sunt conectate atât albinele lucrătoare, cât şi trântorii, şi matca. Acesta determină ca roiul de albine să funcţioneze ca un mecanism perfect.

Eu cred că la capitolul acesta ar trebui lucrat. Rasa umană ar devine mult mai eficientă dacă ar fi conectată la un hiper creier social. E posibil ca specialiştii, dar şi liderii mari ai lumii să se fi gândit şi la această posibilitate. Dar cum subiectul e destul de sensibil, pentru a nu produce valuri de dezbateri în presă, îl ţin deocamdată la index.

*

Doza de pragmatism a rasei germane îşi pune astăzi amprenta nu numai asupra vieţii, ci şi a morţii.

În Austria, de pildă, în apropiere de Viena, un vechi cimitir a fost transformat într-o grădină de legume. Autorităţile, probabil dând curs şolticăriilor făcute de direcţia de administraţie a locurilor de veci, au venit în sprijinul doleanţelor populaţiei, creând un cadrul legislativ propice pentru bună desfăşurare a unor astfel de activităţi. Astfel că azi bătrânul cimitir cu monumentele căzute în paragină a prins o nouă viaţă. Fiecare mormânt a devenit o mică grădină, unde se cultivă roşii, ceapă, usturoi, castraveţi, morcovi, pătrunjel, ţelină, cartofi, sfeclă, napi şi varză, inclusiv varză de Bruxelles!

Imaginile transmise de acolo tind să reproducă în mare seria picturilor lui Arcimboldo.

Îmbinând plăcutul cu utilul, cimitirul a devenit un adevărat paradis, amestecat, desigur, cu o mare doză de infern. O operă de artă postmodenă, din care nu lipsesc nici candele, nici lumânări, nici cărţi. Căci, mânaţi de avântul lor imagistic, iniţiatorii s-au gândit nu numai la nevoile trupului, ci şi la cele legate de spirit, dotând fiecare piatră funerară cu un mic raft pe care se află frumos aşezate cărţi. Îi poţi găsi acolo şi pe Goethe, şi pe Schiller, şi pe Kant, şi pe Schopenhauer, şi pe Nietzsche, dar şi pe Rilke, pe Trakl, pe Georg Heym, dar şi pe Kafka, pe Thomas Mann, şi pe Robert Musil. Cadrul e cât se poate de plăcut. Căci din boxele amplasate pe aleile cimitirului se aud valsurile lui Strauss, dar şi Bach, Mozart, Beethoven şi mai cu seamă Wagner.

…Accelerarea desacralizării lumii occidentale a început de mult şi va mai continua un timp. Am văzut catedrale şi biserici transformate în discoteci şi cârciumi. Poate şi în locaţii ce au ca emblemă felinarul roşu. Acum vedem şi cimitire transformate în grădini de legume. În orice cultură, lăcaşurile de veci sunt considerate locuri sacre. În credinţa populară, cimitirele sunt locuri bântuite de energii neconsumate, de lucruri malefice, unde marile dureri şi marile suferinţe nu şi-au încheiat decât în parte drumul. De aceea se fac rugăciuni şi meditaţii.

Lumea noastră postmodernă, în goana ei nebună după profit, dar şi după noi senzaţii, pare că şi-a pierdut, odată şi pentru totdeauna, orice respect pentru mister şi sacralitate. Nu m-ar mira ca în curând să fie organizate acolo parade de modă, procesiuni cu un puternic accent sexist.

În fine, iniţiativa autorităţilor vieneze are, totuşi, un neajuns. Legumele de pe locurile de veci, pot fi cultivate doar în sezonul cald, nu şi în sezonul rece. Iarna pe aleile cimitirului crivăţul mătură zăpada, îngrămădind la rădăcina monumentelor funerare frunze şi vrejurile legumelor rămase să înfrunte gerul. Autorităţile ar putea să vină însă cu o altă iniţiativă şi să transforme fiecare mormânt într-o mică seră încălzită fie cu panouri solare, fie cu gazele de şist provenite prin dislocarea rocilor, fie prin amplasarea instalaţiilor eoliene lângă fiecare piatră funerară ce străjuieşte un mormânt.

Meditând asupra subiectului, îmi vine în minte o cugetare e a lui Schopenhauer care spunea că Dumnezeu a creat lumea ca să pătrundă în interiorul ei diavolul.

În lumea noastră diavolul l-a înlocuit de mult pe Dumnezeu.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist