Ştefan Oprea – între clipă şi durată

Este desluşit psihologic faptul că, la ”plecarea” /stingerea/moartea, trecerea ”la cele veşnice”, ”la loc cu verdeaţă, unde nu-i întristare, nici suspin”, în niciun caz la ”dispariţia” cuiva drag/apropiat/preţuit, ne plângem mai ales nouă de milă – şi de singurătatea ce-şi va spori cuprinderea. Pentru mine, Mama a fost frumoasă şi bună,/casa noastră semăna a lună… Tata – Muntele Măcinului. Un frate, două surori – m-au ocrotit, stimulat, încurajat cu tandră discreţie. Rodi mi-a fost, real şi simbolic, punct de sprijin şi de plenitudine destinală.

Dintre cronicarii vechi şi noi, Dumnealui, don Fănică, mă vizita, în ultimii ani, cel mai des. Cred că întîlnirile noastre pot fi înţelese şi ca un gest/un semn de solidaritate, din clipa în care şi Doamnei sale, Lia, i s-a săvârşit durata terestră. Încât, chiar fără a o mărturisi, ne întîlneam două singurătăţi, fiecare cu aripa lui frântă, cu punctul lui de sprijin pierdut. -Măi Neculai, îmi zice odată, tu ştii de când te ştiu eu pe tine? – De când, don Fănică? – Din vara lui 66. Când promoţia voastră sărbătorea absolvirea facultăţii, iar a noastră avea întâlnirea de 10 ani… Ne-am intersectat, ne-am urmat, alaiurile, pe treptele Universităţii, în Aula ”Eminescu”, prin Sala Paşilor Pierduţi, prin Copou. Atunci şi, ciclic, în anii următori…

Poate credeţi că această… identificare (măgulitoare pentru mine; eu, la vremea aceea, nu-l ştiam) mi-o fi fost mărturisită în primii mei ani de ”cronicăreală”, ca un fel de autentificare a faptului că-i devenisem coleg de redacţie. Şi adaug imediat alta, mai surprinzătoare: – Neculai, nu mai ai (scuză rima involuntară!) textul acela pe care l-ai spus la Radio Iaşi, despre ”Constelaţia Ursului”, piesa mea de debut? L-aş reproduce într-o carte aniversară… Tu ştii că eşti primul meu cronicar… dramatic?!? Habar n-aveam că deţin această… întâietate, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul (şi de-a latul) prestaţiilor mele publicistice, doar de două-trei ori mi-am dat cu presupusul despre mişcarea teatrală. Plus că de la eveniment nu trecuseră decât vreo 45 de ani, interval în care don Fănică avusese n prilejuri spre a da glas insolitei cereri. Printr-o minune (dar minunile vin prea târziu şi trec repede), după multe răscoale prin hârţoagele mele, am găsit acele conotaţii (pe două foi de caiet dictando), spre a le rătăci iarăşi, întru vădita decepţie a destinatarului. Surprins am fost însă din nou, anul trecut, când mi-a cerut acordul/îngăduinţa (!) să panoteze un textuleţ de-al meu, despre Dumnealui, pe ultima copertă a volumului (ce, mi se pare?, a fost chiar ultimul) Clipa şi durata. Ischitindu-l cum? de ce eu?, când sunt atâţia oameni de teatru, cronicari de anvergură, care au scris despre el, mi-a răspuns oarecum sibilinic: – Ei, bre, mi-a plăcut cum m-ai prins acolo… Fără a intra (la cererea mea) în amănunte.

Peste câteva luni mi-a adus cartea, cu dedicaţie. Am aproape toate cărţile lui, autografiate fluent, citeţ, expresiv, cum îi şi stă bine unui (cu-adevărat) mândru (şi strălucit) absolvent de Şcoală Normală… Dacă reproduc aici şi acum dedicaţia, este întrucât urările sale, adresate mie (poate, în variante, şi altora) îl definesc, testamentar, pe el însuşi:

Lui Nicolae Turtureanu,/de ziua lui,/cu urarea de a se bucura/de tot ce e frumos în clipă/şi de tot de e temeinic/în durată!/Cu drag, Şt.Op./Iaşi/6 dec.2017

Cu doar un an înainte, tot de ziua mea, seara târziu, o voce (vocea lui!) la telefon, a început să recite (fără altă introducere): În seara asta vom sorbi cafea/până când ceaşca va simţi sfârşitul (…). Şi tot aşa, până… la sfârşitul poeziei. Am ascultat, înmărmurit: era o poezie de-a mea, ”antică, veche şi dedemult”. I-am mulţumit pentru recital, pentru urări: – Da unde eşti, don Fănică? – Îs la Bucureşti, bre, la un festival de teatru… – Şi ce, ai cartea mea, cu poezia, la tine?!? –Nuuu, bre, dar mie, poeziile care-mi plac, le-nvăţ, instantaneu, pe de rost… Poezia asta a ta o ştiu de-atunci, de când a apărut…

Şi-a trebuit să treacă o juma de secol ca să-mi spună. Nu era harnic în flatări, ca să nu stârnească suspiciunea. Nici (prea) aprig la mânie, dar avea răbufniri, inflamări, (destul de) repede stinse. Trebuia să-i fi înşelat prea de tot aşteptările, să-i fi produs o prea mare dezamăgire, o nedreptate strigătoare la cer, ca să devină (aparent) neiertător. Prestigiul şi l-a construit metodic, în timp, adăugând harului natural o extraordinară disponibilitate a lucrului bine şi la vreme făcut. Pentru noi, cronicarii mai vechi, care încă bântuim pe-aici, el a fost/este secretarul general de redacţie model. Un model greu de atins, şi mai greu de mulţumit. Însă fiecare, chiar nemărturisindu-i, am învăţat ceva (mai mult) din lecţia lui. Eu unul, aflându-mă, la străvechea Cronică, printre cei mai neconformişti (ca să mă autoevaluez cu blândeţe) redactori, i-am înţeles rigorile, exigenţele abia când, în anii din urmă, m-am lovit, aşa-zicând, cu capul de pragul de sus al revistei… Sper să nu-l fi dezamăgit prea tare. Ba chiar sper să-l fi surprins plăcut, cu ideea şi cu proiectul-program al acestei noi Cronici, în care ne-am regăsit câţiva dintre cei vechi, dimpreună cu cei din mai noua generaţie, dispuşi a cronicări – de-amorul artei… Întîlnirile noastre redacţionale – la Galeria cu viţă domestică şi pisică sălbatică – devenite un fel de han al lui don Fănică, îi vor simţi, iremediabil, lipsa. Paginile de artă ale revistei vor tânji mereu după impecabila lui scriitură şi dreapta judecată a faptului artistic. Noi toţi – după confraterna, tonica lui prezenţă.

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist