Tăceri suprapuse

Dumnezeu însă, spre fericirea noastră, trăieşte într-o altă dimensiune inaccesibilă creaţiei. El e numai duh şi spirit. Deşi materia nu-i întru totul străină, ci doar îndepărtată. El o însufleţeşte şi-i conferă existenţă, uneori chiar şi spiritualitate, dar nu poate face să dispară, ci doar să treacă dintr-o formă în alta, pendulându-se în hău la nesfârşit.

Gândi-vă, câţi oameni sunt pe lume? Dar câte fire de iarbă?

Dacă i s-ar arăta la faţă unuia, atunci ar trebui să apară în faţa tuturor.

Inclusiv a firelor de iarbă. Căci Dumnezeu e al tuturor.

Poate chiar mai mult al firelor de iarbă ce foşnesc uneori atât de tainic în apus, decât al oamenilor, care nici în momentele de taină, când li se dezvălui o parte din misterul lumii, nu ştiu să tacă.

                                                *

„Patericul, afirmă Cristian Bădiliţă, nu este altceva decât urma vizibilă, scriptică, a acestor vorbiri şi tăceri despre Dumnezeu, pe o perioadă de aproximativ două secole, IV şi V, în pustiurile egiptene, sinaitice şi palestiniene.”

Şi acum din Pateric, să ascultăm un paragraf despre avva Antonie:„Sfântul avva Antonie, stând odată în pustiu, a căzut pradă acediei şi apăsătoarei întunecimi a gândurilor rele. Şi zicea către Dumnezeu: Vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile rele. Ce să fac în neliniştea mea? Cum să mă mântuiesc? Ridicându-se apoi şi privind afară, Antonie vede pe cineva aidoma lui, stând jos şi lucrând, apoi sculându-se şi făcând rugăciunea, şi iar aşezându-se şi împletind funia, apoi sculându-se pentru rugăciune.”

Ceea ce a văzut avva Antonie a fost un înger al Domnului, care i-a auzit rugăminte şi a venit să-l scape de neliniştea lui.

Şi contemplând, presupun, la ceas de seară, imaginea sa dublă din pustiu, avva Antonie a auzit glasul îngerului răsunând în ecouri prin deşert: „Fă aşa şi te mântuieşte!”

Vă recomand în zilele acestea tulburi să citiţi Patericul, o carte despre credinţă şi mântuire, mai actuală ca oricând pentru toţi cei ce s-au claustrat în îndoiala lor, dar şi pentru cei ce nu s-au claustrat şi au rămas cu inima deschisă!

                                                *

Ieri, la telefon, Tony mi-a spus că dictatorii, desigur, cu excepţiile de rigoare, se aleg din aşa-zişii băieţi de mingi, pe care mai marii partidului îi folosesc în campaniile electorale pentru lipit afişe sau alte munci mărunte.

Fiind buni executanţi, muncind pe brânci, băieţii aceştia urcă încetul cu încetul şi cu perseverenţă demnă de un alt regn în ierarhie socială până ajung să deţină un post de influenţă în partid. Din acest moment începe cariera lor politică.

Obedienţi faţă de şefii lor şi necruţători cu subalternii, oamenii aceştia, pe care la prima vedere i-ai caracteriza drept mediocri, şi care ar rămâne astfel dacă nu ar urca în grad, să zicem, oameni gen Nelu Tătaru, devin indispensabili oricărui lider de partid. Această etapă a biografiei lor, caracterizată prin supunere oarbă faţă de superiori, Tony a numit-o drept asimptomatică. Asemănătoare cumva cu metamorfozele prin care trec insectele din specia din familia Acrididae, denumite şi lăcuste de deşert, care de obicei sunt solitare, dar care în anumite circumstanţe îşi schimbă înfăţişarea (trec prim mai multe stadii de metamorfoză), dar şi comportamentul şi obiceiurile, devenind gregare. Aşa se întâmplă şi cu viaţa unui dictator. Cu deosebire că, de obicei, în tinereţe, dictatorii posedă un instinct social cât se poate de dezvoltat şi se pliază cu o nonşalanţă demnă de invidiat pe lângă o personalitate, căreia îi stau sluj până când sunt propulsaţi pe o altă treaptă ierarhică. Ajungând acolo, se leapădă foarte uşor de susţinătorii lor, sau chiar le iau locul. În momentul în care pun mâna pe putere, dictatorii devin solitari. Aşa a fost şi Stalin, care a intrat pe sub pielea lui Lenin, iar la momentul oportun, mai întâi l-a anihilat, apoi i-a venit de hac şi i-a luat locul. Aşa s-a comportat şi Ceauşescu, care s-a strecurat în anturajul lui Dej şi a lui Maurer, părând inofensiv. Însă după ce a fost investit în funcţie supremă, pe criteriu că fiind mediocru e inofensiv, a dat dovadă de atâta abilitate, încât i-a înlăturat încetul cu încetul din funcţiile deţinute, punând mâna pe toate pârghiile puterii.

Aşa se va întâmpla şi acum, bineînţeles dacă vor fi întrunite toate condiţiile pentru a se trece de la democraţie la dictatură. Deocamdată contextul politic extern nu e încă propice pentru o astfel de mişcare… Dar, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, România va reveni la dictatură. Să dea Domnul însă ca dictatorul să nu se ridice din oameni mediocri, ci să fie măcar un despot luminat.

                                                *

Am văzut poliţia descinzând în trenuri şi punând amenzi celor care nu purtau mască şi mi-am spus că poliţia îşi îndeplineşte atribuţiile controlând să fie aplicată cât mai corect legea. Dar dacă poliţia patrulează trenurile şi pune amenzi celor care încalcă regulile „distanţării sociale” pentru a preveni extinderea coronavirusului, de ce nu inspectează să vadă cum arată trenurile în care călătorim. Pentru că trenurile noastre arată în ultimul hal, ca şi gările, de altfel, şi sunt adevărate focare de infecţie.

Recent, am călătorit cu trenul regio Iaşi – Bucureşti şi m-am lămurit cam cum stau lucrurile. Încă din start, de la casa de bilete, am avut o presimţire sumbră.

Ajuns la ghişeu, am cerut două bilete de clasa I, iar casieriţa, privindu-mă pe sub ochelari, mi-a spus pe un tot ce se vroia amabil:

– Vă pot da doar locuri disparate. Dumneavoastră veţi sta la un geam, iar doamna la celălalt geam, adică la uşă.

– Cum aşa? am spus. Eu la geam, şi soţia mea tot la geam, dar la uşă?! Nu înţeleg.

– Totul e cât se poate de logic, mi-a spus casieriţa. Unul dintre voi va sta pe scaunul de la geam, iar celălalt pe scaunul de la uşă, care are şi ea un geam ce dă spre culoar, unde iarăşi se află un geam. Aţi înţeles?!

Am dat din cap că înţeleg, apoi am adăugat:

– Probabil, faceţi acest lucru pentru distanţare socială, nu-i aşa?

– Nu, mi-a spus casieriţa, în tren nu e obligatorie distanţarea socială.

– Atunci, am întrebat, de ce nu-mi daţi două locuri alăturate?

– Pentru că locurile nu le distribui eu, ci programul computerului…

– Şi programul computerului nu poate fi adaptat la nevoile călătorului?

– Aşa a fost gândit, şi aşa funcţionează. Dacă doriţi să le luaţi, bine, dacă nu, nu. La noi, la CFR asta-i regula.

– Dar, spuneţi-mi, vă rog, vagonul e deja plin?

– Asta o să vedeţi atunci când veţi urca în el. Să sperăm că în două zile, cât aveţi până la plecare, se va umple.

Ei, bine, după două zile de aşteptare vagonul nu s-a umplut. S-a umplut doar compartimentul în care computerul ne distribuise locurile, în timp ce restul vagonului de clasa I a rămas aproape gol. Ne înghesuiam unii în alţii ca sardelele fără însă ca nici unul dintre noi să-şi arate, în vreun fel, nemulţumirea. Aşteptam răbdători plecarea trenului. Şi abia după ce s-a pus trenul în mişcare am început să simţim o pare din disconfortul oferit de căile ferate româneşti.

Vagonul de clasa I scârţâia din toate părţile. Braţele scaunelor luceau de jeg. Geamurile nu fuseseră spălate de ani de zile. Doar cu un şpaclu ai fi putut curăţa murdăria de pe ele. Soarele care răsărise, accentua şi mai mult impresia de murdărie. Nu ştiai unde să-ţi ţii mâinile ca să nu te infectezi. Uşa compartimentului nu se închidea nici ea. Dacă trenul mergea în pantă, se deschidea scârţâind îngrozitor. Dacă urca dealul, uşa se închidea brusc, pocnind din balamale. Călătoream cu mască la gură, privindu-ne cu suspiciune unii la alţii. Aşteptam ca unul dintre noi să-şi ia bagajele şi să se mute într-un alt compartiment, unde nu se vedea nici ţipenie de om. Dar nimeni nu se ridica.

La un moment dat, mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit pe culoar. Apoi, m-am dus la toaletă. Uşa WC-ului nu avea clanţă. Trebuia s-o ţii blocată cu piciorul ca să-ţi faci nevoile şi să nu dea buzna cineva peste tine. Lavaboul era înfundat. Iar vasul WC-ului era şi el blocat, astfel încât apa cu toată murdăria se clătina într-o parte şi alta la fiecare zdruncinătură a trenului. Mirosul era infect. Am ieşit îngrozit din WC. Ştergându-mă pe mâini cu şerveţele umede. Dar nici mirosul, nici senzaţia de murdărie nu dispăreau.

Ca să schimb aerul, am intrat în vagonul de clasa a doua. Mă aşteptat să găsesc o mizerie şi mai crâncenă, dar, spre surpriza mea, am văzut că vagonul era mult mai curat decât cel de clasa I. Contrastul era atât de mare, încât, am scos un fluierat. Se putea călători aproape civiliza în el. Am deschis şi uşa WC-ului. Şi WC-ul era curat.

Şi acum întrebarea, oare poliţia care inspectează trenurile, nu sesizează şi condiţiile insalubre din trenurile româneşti?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist