Caută 
4 MIN
El spune că angajatorii îl refuză din cauză că are hepatită B şi D. O mare nedreptate: este însă o boală care nu se transmite decât prin sânge sau sexual.
La 27 de ani, cea mai mare dezamăgire a lui Ilie Creangă e că nu-şi poate găsi un loc de muncă pe placul său, din cauza unei boli cu care s-a ales cât a locuit în centrele de plasament. În 2003, când avea 12 ani, Ilie a fost diagnosticat cu hepatită cronică cu virus B (VHB), iar în februarie 2009 a primit şi cel de-al doilea diagnostic: suprainfecţie cu virus D (VHD). Din cauza acestor diagnostice, spune Ilie, de când a părăsit sistemul de protecţia nu a reuşit să-şi găsească un loc al său, unde să muncească şi să-şi câştige banii necesari pentru chirie şi mâncare.
Deşi şi-ar dori să lucreze cu copiii, aşa cum a făcut-o câţiva ani în calitate de voluntar în mai multe organizaţii, dar şi la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi (DGASPC), mediul care l-a crescut şi pe el, Ilie spune că acum ar accepta orice loc de muncă care i-ar asigura pâinea zilnică.
„Vreau să lucrez, dar din cauza bolilor mele nu mă primesc pe nicăieri. Am încercat în mai multe locuri, pe mai multe domenii, am mers la interviuri, şi la unele chiar mi s-a părut că lucrurile mergeau bine, până aflau de boală. Au fost şi oameni care mi-au spus că înţeleg că boala nu e activă şi că nu se trasmite aşa uşor, dar că ei nu îşi asumă”, povesteşte Ilie Creangă.
Acesta şi-a urcat CV-ul pe mai multe platforme şi-a trecut într-un carneţel alb toate locurile de muncă la care a aplicat şi la care a reuşit să se vadă cu angajatorii, dar cu care nu a ajuns la nicio înţelegere. Tânărul spune că de multe ori s-a simţit marginalizat de cei din jur, şi că de câteva luni supărarea s-a transformat în depresie.
Îndemnul medicilor
Infecţia cu virus hepatic B şi coinfecţia cu virusul D, care trăieşte doar în prezenţa primului, pune probleme specialiştiilor, întrucât acestea se tratează mult mai greu. Pacientul trebuie să încerce mai multe scheme de tratament pentru a afla care dintre ele îl ajută şi tratamentul se administrează pe o perioadă lungă de timp, uneori chiar toată viaţa. În aceste cazuri, spun medicii infecţionişti, pacienţii ar trebui să fie integraţi cât mai bine în societate şi susţinuţi în lupta lor zilnică cu boala. Ei spun că transmiterea acestor infecţii este foarte dificilă şi că nu ar trebui să fie un motiv de marginalizare.
„Infecţiile cronice nu se transmit pe cale aerului, nu se transmit dacă strângem mâna persoanei respective, dacă atingem obiecte pe care le-a atins şi nici dacă pupăm pe obraz persoana respectivă. Aceste infecţii se transmit pe calea sângelui, pe cale sexuală şi pe calea verticală, cum îi spunem noi, de la mamă la viitor copil. Este deci destul de greu să transmiţi cuiva aceste infecţii”, a precizat dr. Carmen Dorobăţ, managerul Spitalului de Boli Infecţioase.
Specialiştii încurajează chiar includerea bolnavilor asemeni lui Ilie Creangă în câmpul muncii, considerând că pe lângă povara bolii nu ar trebui să fie însoţită şi de cea a excluderii sociale.
„Un astfel de pacient trebuie să aibă o viaţă normală, în primul rând să aibă o viaţă socială normală, să se poată încadra în câmpul muncii, şi este cazul ca cei care nu au înţeles până la ora aceasta acest aspect să o facă acum, pentru că aceste boli se transmit doar în anumite condiţii. De asemenea, cel care ar trebui să fie cu adevărat convins de acest lucru trebuie să fie chiar pacientul”, a adăugat medicul.
Şi-a regăsit familia
De-a lungul anilor, Ilie Creangă a fost diagnosticat cu mai multe probleme de sănătate grave. La 9 ani acesta a fost operat la tibia dreaptă, de tumoră osoasă, iar apoi a suferit trei intervenţii din cauza unei otite cronice grave. Deşi l-au lăsat în spital la naştere, Ilie a vrut să ştie cine l-a născut şi aşa a ajuns s-o cunoască pe mama sa, care se afla în închisoare atunci când s-au întâlnit prima dată, însă o apropiere între cei doi nu a existat niciodată. Acesta spune că ulterior a reuşit să afle şi cine-i este tată şi fraţii, însă nu s-a apropiat de niciunul dintre ei încât să considere că are o familie. Ilie a încercat să-şi construiasă o viaţă după ce a părăsit sistemul de protecţie, însă cea mai mare piedică i-a fost pusă de diagnosticele primite de-a lungul timpului. Din cauza bolilor a încetat să se mai gândească la ce meserie îi place, acceptând să muncească oriunde cineva ar fi dispus să-l primească şi să-i accepte situaţia. Deocamdată, nu a găsit nimic.
