Tensiunea recuperatoare

Istoria, cu perfidiile, calculele şi insanităţile ei, s-a dovedit mai puternică decât adevărul – atât de simplu în ochii eternităţii – că Ţara trebuie să-şi facă veacul în hotarele ei naturale, fireşti, orice ar spune conjunctura, meschinele raţiuni cu moţ geopolitic. Suntem, indiferent de care parte a Prutului ne-am afla, români, vorbim limba dăruită de strămoşi, şlefuită prin truda lor de veacuri şi, înaintea istoricilor şi a juriştilor, cum spunea într-un articol publicat în perioada interbelică preotul Vasile Ţepordei, tendinţa instinctivă a marginii e să refacă legătura cu întregul – miraculos fenomen de coalescenţă ontologică, rezistent la uzura doctrinară, mai presus de acţiunea corozivă a ideologicului.

Tensiunea asta recuperatoare iradiază – nevăzut, dar tenace – lucruri şi idei, evenimente şi stări de spirit, de la Marea Unire încoace. N-au reuşit s-o anihileze nici propaganda sovietică, nici „bilingvismul armonios“, cărora le datorăm tragica derută identitară prin care trec de-atâtea decenii basarabenii, nici recrudescenţa şovinismului în forme ce mimează democraţia pentru a-i folosi libertăţile şi generoasele deschideri în eternele scopuri de rapt şi dominaţie. Continuăm să fim noi înşine, adică să simţim româneşte (o sintagmă care ar trebui decapată de straturile de zeflemea grosieră), de la o generaţie la alta, nesmintit. Şi în continuitatea asta, netulburată de fluctuaţiile epocilor, imună la teroare (vezi doar memoriile Aniţei Nandriş-Cudla, o bucovineancă mai puternică decât Gulagul, decât întregul sistem opresiv creat de „tătucul popoarelor“), trebuie văzut, înaintea sublimului, o imperioasă nevoie de unitate şi coeziune.

N-am abdicat de la noi înşine, de la fiinţa noastră profundă, nu ne-am lăsat asimilaţi – în ciuda uriaşelor eforturi ale Kremlinului şi lacheilor săi – dintr-o raţiune ale cărei resoturi transgresează istoria spre zone unde adevărul nu mai e o valoare de circumstanţă, pe care interesul de orice fel o poate deturna după bunul său plac. Din acest dat primordial, din energiile sale imanente va prinde corp într-o zi idealul unităţii teritoriale şi va germina dreptatea la care aspirăm în ritm cu înaintaşii – mari figuri morale ce ne tutelează prezentul.

Ţară a noastră de glorii şi de dor, la această tulburătoare răspântie a vremurilor nu-ţi putem dori decât să nu dezarmezi. Pentru că fiinţa Ta nutreşte nădejdile noastre, este suprema noastră raţiune de a fi. Fie deci ca acestui Centenar să se i se adauge, în pas egal, încă multe altele, mereu sub auspiciile celebrului adagiu eminescian, în care sentimentul filial face corp comun cu dezideratul economic şi politic, cu idealul unei naţiuni care ştie să înfrunte cu demnitate intemperiile istoriei: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? / Braţele nervoase, arma de tărie, /La trecutu-ţi mare, mare viitor!“. 

Ghenadie Nicu este corespondentul  „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova

Publicitate și alte recomandări video