Ultima mineriadă (I)

Cel mai redutabil aliat al oamenilor politici este uitarea. Avalanşa de informaţii zilnice şi mecanismul psihologic de protecţie a minţii omeneşti (memoria post-traumatică ce şterge şi trece în uitare amintirile traumatizante) ne fac să ascundem încetul cu încetul lucrurile reprobabile. Cine-şi mai aduce aminte, spre exemplu, de traseul politic al domnului Dan Mihalache, ieri mâna dreaptă a lui Adrian Năstase, azi ambasadorul în funcţie al lui Klaus Iohannis la Londra, care şi-a început ascensiunea pesedistă în calitate de avocat al minerilor care au terorizat capitala la instigarea lui Ion Iliescu, în oribila foaie fesenistă numită „Azi”? Uitarea, bat-o vina! Aşa şi cu 10 august. Ia să începem prin a desena contextul, înainte de rememorarea faptelor:

Ca urmare a celei mai mari absenţe de la vot din perioada postcomunistă (absenţă datorată lipsei unei oferte politice onorabile în contextul în care PNL-ul s-a prezentat la urne cu aceeaşi garnitură compromisă care acceptase pactul cu diavolul în USL!), precum şi a unei campanii neobişnuit de violente care dubla minciunile populiste cu violenţe discursive şi electorale după scenariul făcut de aceeaşi consultanţi electorali israelieni care aduseseră Serbia şi mai aproape de Putin, alianţa PSD – ALDE câştigă lejer majoritatea în Parlament şi devine, pentru trei ani, stăpâna absolută a României. Cum şefii ambelor partide aveau condamnări penale şi dosare în curs oprite doar de artificiul anticonstituţional, care încalcă separaţia puterilor în stat, prin care parlamentarii „aprobă sau nu” ancheta penală pentru complicii lor, a fost demarată imediat o scandaloasă cruciadă împotriva justiţiei româneşti. De-abia instalat, profitând („noaptea ca hoţii”!) de o şmecherie folosită de toate echipele anterioare – aceea de a funcţiona ca legislator delegat în vacanţa parlamentară -, guvernul dă o ordonanţă prin care încearcă ilegal modificarea Codului Penal astfel încât toţi comilitonii lor politici care avuseseră ghinionul de a fi condamnaţi, să fie imediat graţiaţi şi amnistiaţi. Graţiere în masă prin uzurparea neruşinată a unei prerogative prezidenţiale (care, oricum, nu graţiază decât individual, pe baza unui dosar consistent şi convingător), iar amnistie pentru a încununa fărădelegea de a scoate bandiţi din închisoare şi cu corolarul ştergerii faptei, ca să li se albească dosarul şi să nu mai aibă parte de necazurile lui Liviu Dragnea¹. Deşi în ianuarie era destul de frig, Ordonanţa 13 a scos în stradă, în Piaţa Victoriei, o jumătate de milion de oameni, majoritatea tineri şi corporatişti, care au protestat vehement împotriva încercării inacceptabile de subminare a statului de drept şi de modificare a legilor justiţiei pentru a scoate din închisoare prădătorii politici laolaltă cu interlopii. Proaspăt câştigători, cu exemplul abuzurilor preşedinţilor iliberali din Ungaria şi Polonia şi cu ascensiunea regimurilor autoritariste din lume, politicienii din cele două partide antidemocratice au crezut că pot face ce vor. Trebuind să facă faţă la proteste masive în toată ţara şi la reacţiile tăioase, survenite imediat, de la liderii europeni şi de la Comisia şi Parlamentul UE, membrii guvernului au dat înapoi, mârâind. Asaltul a continuat, însă, pe alte aliniamente. Orbit de putere, Liviu Dragnea şi-a dat jos propriile guverne pentru ca să-şi poată impune, finalmente, o echipă alcătuită din docilele sale foste colaboratoare blonde din Teleorman. Îmbătat de putere, talentatul gratargiu de la vila conspirativă T14, a început să se creadă un alt Ceauşescu transformând paşnicul orăşel Videle&Coşoaia în noul „Scorniceşti” şi pe foştii săi colaboratori de la ţară, în oameni cheie în toate structurile guvernului şi parlamentului, calitatea de teleormănean devenind brusc o rampă de lansare pentru orice, de la instituţiile de forţă şi cabinete ministeriale până la secretare şi şoferi. Numai pentru siluirea Justiţiei s-a folosit de un ieşean.

„Duşmanul public numărul 1” a fost, din capul locului, Procuroarea-şefă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cea care cam deranjase afacerile oneroase desfăşurate pe aici şi avusese nemaiîntâlnita neobrăzare să-i şi bage la mititica pe câţiva mafioţi politici de anvergură naţională. Mai mult, anchetase dezinvolt şi o escrocherie internaţională, la Roşia Montana, prin care miliardarul israelian Beny Steinmetz², un mogul al cazinourilor din Las Vegas, voia să transforme România în Guineea. În acest context delicat, a survenit şi obscura „afacere Black Cube”, în care doi foşti agenţi Mossad împreună cu colonelul SRI Daniel Dragomir au spionat-o pe şefa DNA, i-au spart conturile şi i-au supravegheat telefoanele operative totul terminându-se cu neaşteptate demisii la vârful SIE şi cu o muşamalizare suspectă (că de relaxarea cu care toţi marii gangsteri şi trădători o şterg din ţara asta, cu o zi înainte de sentinţa finală, nu mai vorbesc!). Prin efortul mincinos şi manipulator al ministrului justiţiei, combinat cu abuzul paraconstituţional al slugilor politice de la CCR şi cu timiditatea feciorelnică a unui preşedinte care s-a temut de suspendare, doamna Laura-Codruţa Kovesi a fost finalmente biruită. Noroc că a salvat-o Europa dându-i cel mai important post echivalent din UE, plesnind astfel, răsunător, obrazul ca tovalul aparţinând unei clase politice mafiotizate, alcătuită din pioni interşanjabili cu aceeaşi mentalitate de infractori, dar cu tricouri de culori diferite. Toată această atmosferă tensionată, de război civil, tulburată mediatic de cele două tabere, cu manifestaţii spontane, cu mitinguri civice anunţate pe Facebook şi cu contramanifestaţii de sorginte (şi organizare!) securistă, dar, da, perfect constituţionale, a făcut ca cei doi mari oameni în stat (numărul 2 şi 3, de fapt), şefii partidelor la putere, să simtă, din ce în ce mai aproape, răceala lamei de oţel a ghilotinei pe grumazul lor. În acest context de obidă, revoltă şi nervozitate că nu pot scăpa, a anunţat diaspora că miile de români care se întorc în luna august acasă vor veni, duminică 10 august 2018, mai pe înserat, să transmită direct guvernului ce cred ei despre asaltul neobosit asupra justiţiei şi, în particular, despre cum le este condusă ţara pe care, cu bănuţii munciţi şi trimişi acasă prin Western Union, o salvează de mai bine de două decenii de la intrarea în incapacitate de plată.

Cu 3.221.786 de voturi din 18.937.058 de cetăţeni cu drept de vot înscrişi în Registrul Electoral (cele 45% din voturile exprimate fiind, în realitate, doar 17% din totalul voturilor), echipa lui Liviu Dragnea, legitimă, dar nereprezentativă, a crezut însă că poate face orice. (continuarea în ediţia Ziarului de Iaşi din 19 august)

¹ Condamnat definitiv şi irevocabil, dar cu suspendare, pentru fraude electorale, Liviu Dragnea a fost împiedicat de legea dată de Adrian Năstase (ha,ha!) să fie Prim-ministru, dar a eludat Regulamentul Parlamentului, care interzicea validarea mandatului său de parlamentar şi, prin extensie, numirea sa ca preşedinte al Camerei Deputaţilor, prin confirmarea, în plen, la hurtă, a „tuturor aleşilor” în loc de validare individuală, cum cerea legea.

² Din ordinul căruia a fost lansată campania mondială antisemită împotriva lui George Soros, duşmanul lui de moarte. Pentru curioşi, o bună analiză aici https://revista22.ro/dosar/soros-o-conspiraie-de-miliarde-de-dolari-psd-filiera-israelian-i-nite-coincidene

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor